Insomnia

Ești singur. Toată viața ești singur. Această singurătate te face să te simți inutil, te face să simți cât de nedorit și putred ești. Singurătatea ta rămâne cu tine chiar și atunci când alturi ai oameni care se presupun a te face nesingur. În fine, doar se presupune.  Pentru că nimeni nu are treabă cu ceea ce simți, de ce simți și cât de tare te afectează. Ești doar tu și singurătatea ta. 

Erai micuță și totul era simplu. Papa îți aducea dulciuri, jucării de pluș și te alinta cum o poate face doar el.  Ai crescut puțin, iar papa tot îți satisface capriciile ascunse. Acum rarele ori când vii acasă dimineața îți face cafea, îți  curăță portocale sau se trezește dimineața să-ți aducă pe neașteptate acel ceva ce îți place la nebunie. Papa e omul care te cunoaște foarte bine, papa e omul care te iubește la nesfârșit, papa e omul care face isterii de dor. Papa.

E dimineață. Te trezește aroma unui americano și răsăritul. E calm. E prea calm împrejur. Și e acea zi în care nu vreai să deschizi dimineața laptop-ul, nu vreai să intri pe facebook sau intagram, nu vreai să pui dimineața piesele preferate. E ziua în care tot ce vreai e să beai la răsărit o cafea, să stai și să privești afară, și să fii calmă. E ziua în care au dispărut fricile de oameni care strică vieți, au dispărut grijile universității, au dispărut telefoane, Net și oameni. E un fel de ce aș face dacă ar fi sfârșitul lumii. Aș vrea să fie anume așa. Un fel de „zatișie”, un fel de paradis în care nu-i nimic. O zi în care nu trebuie măști, nu trebuie să păstrezi taine care te taie pe dinăutru. Și ai fi oriunde, dar nu aici. Probabil, este stupid, copilărește și naiv, dar tot fake-ul din jur omoară și în fiecare secunde te face să simți cum moare câte o parte de om din tine. Vreau calm, vreau sinceritate, vreau să simt secunde, ci nu ani. Vreau „frumosul” și „plăcutul”.