Insomnia

Fericire DEX-ului îi pare că știe ce e, cică zice:  „ Stare de mulțumire sufletească intensă”. Și serios? Fericirea nu are definiție și DEX-ul greșește. Eu n-am să încerc să definesc fericirea, eu pur ți simplu am să spun ce ea constituie pentru mine. Te simți fericit, atunci cînd asculți muzică în căști și mergi într-un troleibuz pustiu. După aia cobori și faci o plimbare de aia pe Pușkin în jos, cum făceai înainte. Zîmbești și nu-nțelegi de ce oamenii îți zîmbesc înapoi.  Ajungi la destinație și vezi un om drăguț, un suflet frumos cu care, ceva mai mult de jumătate de an nu v-ați văzut. Important e că întîlnirea nu a fost planificată. Beai un ceai verde. Vorbești despre muzică, Academia de Arte și despre „ce mai nou în viață?”.  Vine un alt om(pe care tot nu îl așteptai). Aveți amintiri comune, aveți glume, aveți timp unii pentru alții. Îți pare că uite gata nu mai poți vedea azi pe nimeni, pentru că mă rog prea multe coincidențe ar fi.  D...

Iaca există cîțiva oameni în viața fiecărui. Acei oameni cu care probabil nu vă vedeți în feicare zi, însă care îi simți mai bine, decît ai vrea. Nuștiu. Îs acei oameni cu care aveți glume pe care doar voi le înțelegi. Îs acei cu care la 1:54 vorbiți pe net despre „breduri” neînțelese și neimportante. Oameni la care apela și la 5 dimineața. Suflete cu care vorbești după o ceartă cu altcineva pentru că ele te înțeleg. Ființe care te ajută, pe care tu le respecți și nu vrei să le dezamăgești într-un fel sau altul. În viața lor sunt 7 fete, fiecare cu istoria sa și cu chestiile sale. În viața mea sunt un tot întreg. Sunt un organism, care nu poate supraviețui fără un organ. Ele sunt organele mele. Probabil, adică sigur nu sună romantic, dar e adevărat. Ce îmi trebuie pentru o zi frumoasă? Simplu: o blondă critică, o creață zîmbăreață, o tăcută creativă, o japoneză neastîmpărată, una cu ochelari și pupășeli, una mai sweet ca dulceața și una corectă și glumeață. Tot îmi tre...

Straniu. Îi mai mult decît pur și simplu straniu să intri pe ceva rețeli de socializare și să vezi invitație de a fi prieteni de la frati-tău. Straniu e defapt pentru că mai mult de un an nici nu ați vorbit, nici nu vă vedeți măcar. Straniu e că nici nu știi pe unde e el, pentru că... mă rog nici nu știi de ce. Defapt pentru că ambii sunteți proști! El pentru că își bagă piciorul, tu pentru că nu încerci să schimbi ceva. Sinceră să fiu eu tot nu aș încerca să schimb ceva, simplu pentru că mi-ar fi „abidna” să văd așa atitudine de la frate-meu. Ei nu s-au văzut de mai mult de un an, nici nu au vorbit. Aș vrea eu să cred că se va schimba ceva între ei, dar să fim sinceri asta e realitatea și e cam tîrziu să schimbi ceva.

Sentimente. Acele sentimente cînd tu ieși afară la 3:42 AM, pentru că nu înțelegi ce se întîmplă. Acele sentimente care nu le înțelegi. Sau poate îs emoții. Nu știi. Ieși și nu vezi pe nimeni. Te așezi în scrînciob și stai. Nu vreai, defapt, nici măcar să te miști. Mă rog, întotdeauna ai avut așa momente cînd nu știai ce vreai, ce simți și de ce te simți ca o bucată de cîrpă aruncată și uitată. Asculți muzică. E Lara Fabian cu „Je suis malade” a ei. Și îți dai seama că o asculți nu pentru că ai răcit, ci pentru că s-a îmbolnăvit ceva acolo mai adînc de suflet. Știi că e un gen de cancer la suflet. Păcat că nu înțelegi motivul. Poate ai găsi vreun remediu pentru a te trata. Probabil, nu vreai să înțelegi, probabil vreai să fii așa „malade”. Probabil e zona ta de confort. Nu știi, dar poate intri în rutină, poate te-ai lăsat condusă de sistem, de mașini de alea care vin în fiecare zi la cravată și oantaloni la dungă, la care fiecare minut îi calculat. Probabil vreai ceva nou...

Oamenii sunt stranii. Uite, lucrezi toată ziua, ești vesel. La un moment dat, însă toate astea dispar. Devii iritat de tot și de toți. Apare întrebarea: tu ești concenîi sau cei din jur? Eu zic că tu ești. Cei din jur nu au de a face cu nervozitatea ta apărută din senin. Nimeni nu este obligat să-ți cunoască „zaskokurile”, pentru că și tu, defapt, ești un nimeni(pentru ei cel puțin). Mă rog, ce să-i faci? Asta-i situația. Poate noi nu ne alegem oamenii potriviți care să ne fie alături. Sau paote suntem pe marginea prăpastiei, din cauza slabiuciunilor noastre și nehotărîrii noastre. În fine, ideea e că problema e în noi, ce nu s-ar întîmpla.

Și uite o apuca un dor. Nu dor de oameni și nici dor de acțiuni. Întocmai că era un dor de inacțiune. Și inacțiunea ar însemna să fie singură într-o cameră sau în locușorul ăla de la Asachi (unde nu a fost demultițor). Să stea acolo singură, țintită într-un punct cu un ceai verde în mînă, cu un Marlboro între degete. Așa ca înainte. Dor să întîlnească  acei actori de stradă, pe care îi văzuse pentru prima dată primăvara trecută, acei cu care a stat ore în șir ascultînd istorii despre război, dragoste. Dor să-l întîlnească pe bătrîorul de la Casa Presei, care mereu îi propunea un ceai și vorbe despre viață. Acela care mereu o întreabă cum facultatea, viața, sufletul. Dor de prezența unor oameni. Anume de prezența oamenilor, de atmosfera care se creea atunci cînd ei erau prin preajmă. Putea să stea în tăcere ore și ore la rînd, doar să fie acești oameni cu atmosfera lor.  Dor de sunetul strunelor, de o voce răgușită și de spaniola aia senzuală. Aia spaniolă care...

Azi fix o lună. Așa s-a întîmplat că azi am stat mai mult timp împreună. Probabil e pentru că am dat facultatea la o parte sau poate pentru că am dădăcit azi micuțul nostru. Nuștiu, dar mă rog important e că totuși am fost împreună. Credeam un timp că n-o să rezistăm, că o să ne certăm. Și da, ne certăm! Dăo la naiba cînd se înfoaie din cine știe ce motive. Alde se conectează femeia tipică, isterică și supărată. Dar, mă rog așa și trăim. Nu ai ce face. Familia nu o alegi! Azi am stat împreună cu vorbe din alea de suflet, așa le-aș numi. Pe timpuri o făceam des. Ea venea, noi ne așezam în mașină cu cîte o cană de ceai și cu vorbele noastre. Astăzi, stăm într-o cameră, bem Coca-Cola, ambele cu cîte un lap-top pe brațe, vorbind despre miliarde de chestii. Anume azi, și anume o jumate de oră în urmă stătea la fel ca pe timpuri. Îmi era dor de așa clipe. Acum știu sigur că nimic nu se schimbă. Știu că noi nu ne schimbăm. Știu că nu o să ne schimbăm, cel puțin atîta timp cît stîm î...

Cine are un vis? EA are. Visul ei este muzica. EA vrea pînă-n cer și înapoi să meargă în biserică din aia în care cîntă un cor de  oameni de culoare. Nu că ar avea ceva cu ei, dar să fim sinceri cele mai geniale voce ei le au. EA visează să călătorească. Să se trezească dimineața și ieșind afară să înțeleagă că uite „azi merg în Spania. Trebuie să văd un muzeu de colo”. Și în același moment fără nici o îndoială să urce în avion și la revedere. EA visează să aibă minim 5 cîini. Să o aștepte acasă, să facă plimbări la 5 dimineața și să admire cum dulcii de cîinișori aleargă împrejur. Vrea să trăiască un timp în munți, singură. Să aibă o cameră-video cu EA și să filmeze tot ce vede, alde „regizor”. Vrea să urce în mașină și să meargă singură nu știe unde, pur și simplu să meargă pentru că așa se relaxează. Vrea liniște. Și să audă doar muzica, așa pe fon. Vrea liniște din aia care apasă pe creier și te stoarce pînă la ultima picătură.

Cred că mă contrazic, dar - da sunt oameni în viața asta care merită. Acei care știu că azi tu ai ceva și ei trec pe la magazin să-ți ia jelly bears, pentru că na îi adori. Acei care îți transmit mesaje și te întreabă cum decurge proiectul sau conferința la care ai lucrat cam 4 luni. Acei care îți scriu să rămîi sweet, măcar că știi că nu ești așa. Oamenii care te încurajează, oameni pentru care contezi. Acei care te înțeleg dintr-o privire. Ap iaca eu am așa oameni. Păcat doar că îs puțini. Mă rog așa îi omul, mereu îi e puțin. Și da, îmi e puțin. Eu vreau să se înmulțească. :D

Am văzut undeva o imagine, cică D-zeu creează Pămîntul și pune acolo o picătură de oameni normali și cînd dă să adauge și oleacuț de cei mai nenormali, ap îi scapă din mîine și umplă așa Pămîntul de cei mai „levîe”. Ap iaca cîteodată chiar cred că așa și a fost. Există sigur de cei mai omenoși, care și vb, și înțeleg totul și parcă nici nu ai vrea să îi pierzi vreodată. În rest nu prea există oameni. Îi asculți și deodată îți apare toxicoză de aia ca la însărcinate. Și uite atunci înțelegi că mai bine să asculți muzica , decît oamenii.

Ele există! - Problemele. Mai există și conflictele. Mai sunt și alte chestii din astea mai rele, care tot mai mult te trag în negreața existenței. Și da, cînd ele bat la ușă și cică îți zic „noroc, la tine tot e bine? ap uite că am venit!”, păi devii ceva gen zombie man, zero emoții reflectate în ochi, zero sentimente din alea dulci aruncate peste oameni, nimic. Ap iaca, rămîi cu nimic, adica na rămîi cu ură, stres și chestii din alea rele. Unde ajungi cu ele? Cred că ar trebui să acceptăm ceea ce avem, să avem puteri să trecem peste; Undeva poate să ne băgăm piciorul în adîncul acelui bol de sentimente rele. Undeva poate să vrem doar să facem ce facem și să nu privim în urmă. Probabil, ar trebui să nu fim conduși (de probleme). Probabil ar trebui să fim conduși doar de dragostea noastră de viață.

Uite stai ca deobicei cu prietenii. Rîdeți, chefuiți, nu aveți treabă cu restul lumii. Mai iai peste picior chelnerul. Da te trezești cu invitații la ceai. WTF? Ap iaca așa chestii oarecum te fac să te simți alde fluture de noapte. Va să zică comportamentul ăsta stîrnește impresii că pot ieși la ceai? Ap iaca mii în cot de astea. Eu la ceai nu merg! Eu ascult muzică și beau ceai acasă!

Da, există oameni care nu sunt luați în serios! Da, ei se străduie să facă ceea ce le place la maxim, în același timp se comportă așa cum le place. Și  atunci sunt apreciați doar din puctul de vedere al comportamentului și nu a muncii depuse. Păcat de nervii care ăștia îi pierd pentru a fi apreciați și păcat de energia care ăștia o pierd pentru a fi clovnul companiei. Mă rog asta e imaginea care și-o creează și nu poți învinui pe nimeni înafară de dînșii. Și dacă nu se bucură, atunci apar întrebări gen „ce ai?” sau „ceva s-a întîmplat la tine?”. Ce să le răspunzi? „Totul e ok!” sau „Mă rog așa sunt, pur și simplu voi vedeți ce doriți să vedeți!”. Nu poți spune nici una, nici alta, pentru că mă rog ești prea puternic, așa îți pare. Și atunci pur și simplu taci. Taci pentru că ceea ce ai făcut timp de cîteva luni nu e apreciat sau ceea ce faci nu e apreciat, sau pur și simplu nu ești apreciat. Și în momentul dat te gîndești dacă ai sau nu, nevoie de toate astea. În general...

Așa-i întotdeauna. Stați mai mulți pentru că na azi e party, așa ziceți voi. Se găsește totuși cineva care uite parcă da e cu voi, dar totuși nu e acolo. Nu are nevoie de party-urile astea. Înțelege că oamenii din jur, de fapt sunt pur și simplu „les passants”  și probabil în cîteva zile, luni sau ani nici nu vă ve-ți aduce aminte de ei.  La ce bun atunci mai stăm acolo cu oamenii care sunt doar trecători, în acele locuri care la sigur nu sunt locurile voastre.  Noi oamenii suntem stranii, facem ceea ce nu dorim să facem, vorbim cu oamenii cu care nu prea avem dorință să vorbim, mergem acolo unde nu ne e treaba. Cică „tăț merg, merg și eu!”.  Probabil cineva din ăștia își caută locul lui undeva, gașca lui sau faptele pe care poate le-ar face. Mă rog, eu nu am să înțeleg aceasta niciodată.  Eu n-am să înțeleg de ce să pierzi timpul pentru cineva, atunci cînd ai alături oameni care contează. Eu n-am să înțeleg de ce să mergi undeva, atunci cînd ai ...

Azi am avut ocazia să vorbesc cu cineva despre dragoste și pentru prima dată acest cineva mi-a susținut ideea. Ce este dragostea pentru voi? Eu cred că dragostea e pur și simplu chimie, căreia i se alătură atașament. Însă aceasta nu durează prea mult. Chimia trece. Probabil atașamentul rămîne ceva timp. Noi oamenii suntem foarte stranii, creăm împrejurul termenului de „dragoste” mii de istorii, de fapt miliarde, zăhăroase. Cică uite asta e dragostea de aia adevărată. Am privit-o în ochi „șî vsio”, pînă aici o fost. Noi creăm iluzii împrejurul nostru, după care singuri le distrugem și suferim, și cică asta numim dragoste. Suntem proști.  Aș zice să acceptăm că există simpatie față de altcineva. Simpatia urmată de chimie ne face să fim cu cineva, atașamentul ne face să rămîne lîngă acel cineva.  Dragostea e doar o simplă formulă.  Nu vă complicați!