Insomnia

Era duminica seara. EA stătea lîngă EL. Și vorbeau - vorbeau ca și întotdeauna despre chestii foarte serioase (cărți, istorie, politică, religie). Ochii priveau direct în ochi, fără nici o pauză. Însă între ei a apărut altcineva și da, pentru că ei nu poate exista nimic, acel cineva a fost binevenit. A trecut o zi. Și iarăși erau ei doi. EL nu avea chef nici de vorbă, nici de veselie. EA a stat lîngă EL și încerca tot să schimbe ceva. Încerca să-l readucă la viață. Și da, cu dînsa EL discuta. Mă rog, cu dînsa EL vorbește întotdeauna și nu contează ce aiere are.  EA trebuia să plece, îi spunea că pleacă pentru că nu vrea să îți facă griji părinții. EL ia zis că ar vrea să aibă o fică ca și dînsa. Îi zicea cît de mult o respectă și cît de mult îi place felul ei. Citez: „ Интеллектуальная женщина  ”.  O irită cînd îi zice așa, dar îi zice așa în permanență. Probabil, e vreun truc de-a lui, dar... O privea direct în ochi, întotdeauna face așa.  Și da între ei nu poate exista nimic,

Toată viața avea obiceiul să se atașeze enorm de unii oameni.  Probabil, acesta este și cel mai mare defect al ei. Și nu pentru că e ceva rău în acțiunea dată, pur și simplu tot ea are de suferit, după.  De obicei, atașamentul ei se manifestă în grijă maximă, retrăială nebună și unele chestii mai „pufoșele”. Alteori, iese la iveală prin morale lungi și destul de dure.  De multe ori, EI  se întorceau de la ea. Nu percepeau atitudinea ei. Astfel, o lăsau așa cu sufletul rănit, cu emoții frînte și, prin urmare, cu un comportament și atitudine negativă. Acum are vreo 2-3 oameni care cu siguranță nu o vor lasă, care cu siguranță o apreciază și au același atașament ca și dînsa. Dar... ea tot parcă așteaptă, dacă nu azi, atunci mîine să se întîmple ceva - ceva care să o îndepărteze și să o lase iarăși așa ca altădată.

Stai practic toată ziua în pat. Nu vrei nimic. Te simți singur. Îți stă în gît tot ce se întîmplă. Naiba știe ce e. Probabil e acea chestie care o numim rutină. Eu vreau plimbări lungi și deștepte, cu oamenii pe care nu i-am văzut de miliarde de ani. Vreau cîntece sub ghitară undeva în trecere subterană. Vreau lectură pe scrînciob la poalele unui munte. Vreau filme noi și nu astea pe care le privesc una și una. Nu mai vreau să-mi fie frică să schimb ceva. Da, anume așa - acum e frică. Nu privești filme noi, pentru că ție frică să nu fie la fel de bun ca și celelalte pe care le-ai privit pînă acum. Nu cînți, pentru că ție frică că nu ai să o faci la fel de bine ca altădată. Nu faci nimic nou pentru că ție frică să te dezamăgești, probabil. Astfel, rutina devine colega ta. Ești doar tu și ea. Și nici o schibare.