Insomnia

Și dacă zîmbești nu înseamnă că totul e bine, ți dacă rîzi nu înseamnă că nu te înăduși în lacrimi, și dacă duci dorul nu înseamnă că vreai să pleci. Există așa momente cînd nu mai știi cum să procedezi. Cînd stai înconjurat de oameni foarte apropiați și te gîndești dacă aici îți e locul. Nu știi dacă trebuie să fii aici și dacă vreai. Nu simți necesitatea de a fi. E oare un fel de „M-am săturat” sau totuși adevărata voință. Eu nu știu ce e. Eu nu știu dacă am nevoie de toate astea, și asta înseamnă că am să continui să fac ceea ce fac, să fiu lîngă acei oameni lîngă care sunt și acum. Pentru că aceasta ar fi cel mai normal și adecvat mod de a înțelege de ce am nevoie. Și dacă intru în rutină, atunci ne vom gîndi la soluții...dar acum trăim așa din plin cu gînduri, gînduri și iar gînduri...

Am o soră. De fapt, am mai multe. Nu suntem de la o mamă sau de la un tată. Nu purtăm același nume. Chiar și arătăm diferit. Ea e blondă, înaltă și prea isterică. Eu brunetă, revoluționară și neastîmpărată. Cum poate să-mi fie soră? Mi-e soră pentru că atunci cînd eram bolnavă mî lecuia cu tot felul de chestii tradiționale, știa că nu beau medicamente. Mi-e soră pentru că atunci cînd trebuia ceva să fac, mă suna de miliarde de ori ca să se asigure că am făcut-o. Pentru că ori de cîte ori ieșeam din casă, îmi citea morală cum trebuie să arate o fată și mă impunea să schimb hainele. Mi- soră pentru că înainte de a lua o decizie, o întrebam pe ea cum să fac mai bine. Mi-e soră pentru că într-un an de zile a avut grijă de mine și era responsabilă de ceea ce fac și cum fac. O iubesc, chiar dacă nu îi zic. Îi duc dorul pentru că nu ne vedem prea des. O urăsc pentru prostia ei și pentru sindromul „adevăratei femei”. Nu mă pot sătura de prezența ei cînd ne vedem. În fine, vroiam...

Nuștiu... Nuștiu cum... Nuștiu cum , nuștiu de ce Nuștiu de ce m-ai sărutat Nuștiu cînd eu eram departe De ce el tot m-a așteptat Nuștiu ce vrea și cum ne lasă Nuștiu ce crede despre noi Atunci cind el e ca acasa Eu is de parca  intre nori. Nuștiu ce facem mai departe Cum sa vorbim, sa ne privim Nuștiu sa-i zic că eu nu-s carte Si am nevoia să vorbim De ce noi suntem, unde suntem? Nuștiu, defapt, eu stiu dar tac si cum sa ma abtin de tine Eu stiu, dar eu nu stiu de fapt.

Există zile cînd ții p***i! De fapt toată săptămînă numai zile de gen erau. Gruz, probleme la universitate, indiferență. După care apare o tragedie și îți dai seama cît de minuscule sunt problemele care le avem. Îți dai seama că acorzi prea mult timp pentru a face ceea de ce nu ai nevoie, pentru a place oamenilor care nu-i placi. Acorzi prea mult timp sistemului și rutinei. Apoi începi să intri în depresii și pierzi prea mult timp jălindu-te. Egoism deplin. Egoism de cel negativ. Pentru că în viziunea mea există două tipuri, cel de-al doilea fiind pozitiv. Primul se caracterizează prin distrugerea morală, al doilea prin satisfacerea condiției proprii. Cu-i îi trebuie? Ne complicăm atît de mult prin egoismul nostru. Uităm să trăim. Ne găndim ce să facem ca să fim fericiți și nu suntem cu adevărat, căutam căi spre prietenii adevărate și pierdem acele care sunt sub nasul nostru. Atragem prea multă atenție opiniei altora, ne conducem după opinia publică, după steriotipuri. Păi șî n...

Încerc să-mi aduc aminte fiecare dată cînd ne-am văzut. Din toate țin minte bine doar 3 întîlniri ale noastre. Una - atunci cînd era ziua ta. Era încă friguț, tu ai adus vin. Și noi eram mulți. Rîdeam, tu mă îmbrățișai strîns ca să auzi cum rîd. Mereu o făceai. Altă dată veneam de la Eli - Pili și tot în acel locușor te-am văzut. Nu am stat mult pentru că plecai atunci la premiera Nicu și Baton. Am dovedit doar să-ți zic salut, să te îmbrățișez și ca întotdeauna ți-am strigat să nu dispari pe mult timp cum obișnuiești să o faci. A treia întîlnire pe care o țin minte e și ultima în care ne-am văzut. Eu mergeam pe Bodoni în sus, tu stăteai lîngă monument cu doi prieteni. M-ai zărit și ai alergat repede spre mine. Mă mirasem mult cînd te-am văzut, pentru că nu am fost o vară în oraș. Am stat împreună. Tu așteptai cu nerăbdare să-ți iai aparatul de fotografiat. De fapt, ăsta era motivul pentru care stăteai acolo lîngă monument. Mă rugai să merg cu tine, dar eu erau prea ocupată și am ...

De mult nu vorbisem cu el așa cum o făceam înainte - ore în șir. Ieri venisem de la o obișnuită plimbare, care o fac în fiecare seară cînd vin acasă. Ma chemat la el. Pentru că mama dormea deja, am venit ambii în camera mea. Ne-am întins în pat. Și s-a început... El îmi povestea cum eram micuță și aveam grijă de el. Îmi zicea că înțelege că deja eu trebuie singură să fac alegerile în viață, cu toate că el încearcă să le influențeze. Îmi zicea că eu trebuie să-mi apăr ideile și să nu mă las influențată de el. Îi ziceam că am în plan să aduc în primăvară prietenii mei și că ei vor fi mulți. Și el așteaptă cu nerăbdare. Odată ce auzise acest genial plan, a zis „Uite cînd erai micuță tu aveai grijă de mine și de prietenii mei, acuma e timpul ca tu să vii acasă cu prietenii tăi și eu să am grijă de voi”. Plăcut. Întotdeauna a avut, are și va avea grijă, pentru că el e papa; pentru că el știe cum să mă facă fericită; pentru că de multe ori gelozează la tot și la toți; și iarăși pentru c...

În fiecare zi tot mai mult mă conving că oamenii îs geniali. Genialitatea lor se reflectă nu atît în ceea ce fac, cît în ceea cum fac. Pentru a reda mai bine esența postului dat, o să povestesc ceva.  Ați lucrat cîndva într-o echipă? Au apărut probleme? Sau poate neînțelegeri? Poate erau momente cînd oamenii aveau altceva de făcut și îi înțelegeați, și atunci cine are de făcut lucrul?  Sigur așa momente există în orice echipă. E normal.  Suntem în perioada sesiunilor. Avem puțin timp pentru tot. Azi aveam mult de lucrat. Venisem la 11 în acel loc unde petrec mai mult timp decît acasă. Avusem ședințe, chestii de conferință, fun printre altele. În fine o zi ca și toate zilele. Cînd ajungeam la filmări, nu aveam cu cine.  Există însă un grup de Ei. Nu știam, de fapt, că ei fac ce făceau.  Era deja 8:30, cînd i-am văzut că întră toți pe ușă. Cînd i-am întrebat ce fac? Au zis că filmau! Și ei sunt geniali. Sunt geniali pentru că mi-au sărit în aju...

În fiecare miercurea, în jurul orei 8 P.M., un grupde oameni merge la un ceai/bere/suc/mîncare and other things la Pizza Mania/Andy's sau Galbenuș.  Azi ei erau 3.  S-au oprit inițial pe scări de lîngă un bloc al ASEM-ului. Am început să apese butpnașul „Creativcik” și să rîdă cu multă poftă. Își imaginau cum s-ar combina oamenii din finanțe cu video ăla cu „Lomai menea polnostiyu”. După care și-au luat rămas bun de ceilalți și au plecat în local. Numai pășind pragul, ele au auzit piesa aia săxi, care le place la nebunie( Alex Clare-Too close ). Chelnerul, Victor, a observat îndată că au ceva aceștia 3 care au intrat. Ne-a salutat.  Ea se băga în panică pentru că nuștia ce anume să aleagă, din meniu. Ei rîdeau de Ea. Odată ce lua comanda, Victor abia se abținea de un rîs care-l înădușa. Asculta toate bredurile noastre. Era și foarte răbdător. Cel puțin eu mi-aș da o palmă să fi fost în locul lui. Ei au presurat niște sare în păharul ei cu 7up, în timp ce ea a i...

Această vară am vizitat- pe soră mea. Pentru prima dată am fost la ea și pentru prima dată am văzut „bătrînul”  Königsberg .  Nu cred că am văzut alt oraș mai plin de istorie, reflectate în arhitectură, în natură, în oameni.  Prima mea zi în actualul Kalinigrad, nu a cunoscut mari descoperiri. Am văzut doar vechile porți prin care înainte treceau toate drumurile și care acum au rămas istorioare. După aceasta a început aventura mea nemaipomenit de săxi, pentru că altfel nu o pot descrie.  Frigărui pe malul mării baltice, care în mijloc de vară este extrem de rece. Am intrat totuți în apă, pentru că e păcat să nu înoți macar cîteva secunde în marea baltică, atunci cînd o vezi pentru prima oară. Monumente frumoase a lui Petru I și a Ekaterinei, chiar pe mal. Împrejur natură, totul verde. Străzile înguste, curate și foarte încurcate. Ne-am rătăcit acolo de vreo 3 ori, cu toate că soră mea știe destul de bine orașul, pentru că un timp era șofer în pol...

Azi am realizat că gata, pînă aici o fost și s-o terminat. Puteri zero, voință zero, emoții o infinitate.  Vreau odihnă. O săptămînă în „nicăieri„ cu „nimeni„ și cu mult „nimic„.  Nu pot. Nu pot pentru că conștientizez că „mulți” așteaptă „multe” de la „unul”.  Nu pot pentru că nu se poate, nu pot pentru că sunt controlată de sistem, devin mașină din aia despre care vorbesc deseori. Simplu - nu pot. Unica ce rămîne să iau receptorul și să apelez la ajutorul supereroilor, să găsesc refugiu în oameni și în ceea ce-mi place. Îmi rămîne doar să-mi simplific viața singură.  Keep calm, call Batman,Superman,Spiderman sau whatever pe cine încă și have fun, după un work foarte și foarte hard.

S-a întîmplat nu demult un caz, cînd un tînăr avea intenția de ase sinucide. Cică dă să zbor de la 9-lea etaj, cică ea nu mă iubește și iaca soluția perfectă.  Ce să zic? Băi serios? Cum poate rezolva sinuciderea problemele tale? Va să zică că uite inima mea îi călcată în mii de picioare și gata mor - nu mai simt durere.  Omul pentru aia și e om, pentru a simți durere cînd alcineva îi bagă un cuțit fie în spate, fie în inimă (atît la sensul propriu, și mai ales la cel figurat).  Omul pentru aia și e om, să simtă și să poată să învingă pe sine însuși.  Care este relevanța a acestei morți grăbite? Să lași doi oameni care au băgat în tine toată dragostea și tot sufletul, pentru o viață frumoasă din simplu motiv că tot TU ești încă prea ”verde” și nu înțelegi că viața nu se rezumă la alb, la happy-end și la ploi din curcubeu.  Omul crește din momentul în care înțelege că viața e constituită din toate culorile, adica include și negru. Înțelege faptul că e...