„ADN-urile sufletești”

Am o soră. De fapt, am mai multe.
Nu suntem de la o mamă sau de la un tată. Nu purtăm același nume. Chiar și arătăm diferit.
Ea e blondă, înaltă și prea isterică. Eu brunetă, revoluționară și neastîmpărată.
Cum poate să-mi fie soră?
Mi-e soră pentru că atunci cînd eram bolnavă mî lecuia cu tot felul de chestii tradiționale, știa că nu beau medicamente.
Mi-e soră pentru că atunci cînd trebuia ceva să fac, mă suna de miliarde de ori ca să se asigure că am făcut-o. Pentru că ori de cîte ori ieșeam din casă, îmi citea morală cum trebuie să arate o fată și mă impunea să schimb hainele.
Mi- soră pentru că înainte de a lua o decizie, o întrebam pe ea cum să fac mai bine.

Mi-e soră pentru că într-un an de zile a avut grijă de mine și era responsabilă de ceea ce fac și cum fac.
O iubesc, chiar dacă nu îi zic.
Îi duc dorul pentru că nu ne vedem prea des.
O urăsc pentru prostia ei și pentru sindromul „adevăratei femei”.
Nu mă pot sătura de prezența ei cînd ne vedem.

În fine, vroiam să zic că aceeași grupă a sîngelui sau ADN-ul sau alte chestii de gen nu îi fac pe oameni frați, ci legătura sufletească, responsabilitatea și grija. Iubiți-vă „ADN-urile sufletești”.
Oamenii merită astea, doar din simplu motiv că sunt oameni. Și sunt aproape, pe atunci cînd o „cană de sînge” de a tău e peste sute de granițe depărtare.