Insomnia

Azi a fost o zi. O zi din alea cînd ești singur între oameni.  Ziua cînd simți că nu vreai să fii singur, însă nu vreai să vezi pe nimeni alături. Azi persista dorința de a dansa în ploie, dorința de a asculta cum un oarecare cîntă la chitară, dorința de a bea ceai și de a nu vorbi. Așa zile sunt negre. Ele încep cu o dimineață frumoasă, plină de lene și filme nostalgice. Continuă cu o încărcare energizantă conform căreia devii peste măsură „gospodar”. Și se termină cu un „gata ies din casă”. Ok, și ai ieșit. Mergi în troleu tăcută, privești în fereastră și asculți una și aceeași piesă de miliarde de ori. Ieși și mergi cu pați mărunți prin ploaie, și nu vreai ca aceasta să oprească. Ții oarecum în cot de ce e în jurul tău.  Ții oarecum de mii de cupluri care se cuprind pentru a se încălzi, ții oarecum de tinerii cei care stau grămăjoară și cîntă, și rîd. Ții oarecum de tot. Vreai liniște și un ceai tradițional pe scrînciob afară.

Sunt așa momente în viață care ai vrea să nu se mai termine. Și stai așa și privești dintr-o parte oamenii cu care ești și îți dai seama că „așa cum au fost și sunt ei nu vor mai fi”. De fapt, poate și există oameni ca și ei, însă pentru tine anume acești oameni și anume aceste sentimente pe care le trăiești o să conteze. Îi ca în filme cu happy end-uri cînd toți îs bucuroși și toți se iubesc. Poate pe undeva e fake, dar fake-ul ăsta e atît de minuscul că chiar nu contează existența lui. Ce vreau să spun e că nu îmi pare rău de nici o secundă din ultimile 3 luni din viață, pentru că sunt mîndră de oamenii mei, pentru că știu că ei țin la mine și pentru că ei sunt aproape dar mie oricum mi-i dor de ei. Ei sunt 9 și fiecare din ei e deosebit. Unul isteric, altul încăpăținat, al treilea parașutist. Ceilalți de suflet, de boșit, unii prea calculați, alții prea rezervați. În final toți sunt adorabili și nu zic asta pentru că sunt sentimentală. Zic asta ferm, cu mintea limpede: oame...

Cum poate fi definit norocul? În dicționare o să găsim ceva gen: „ Soartă, destin favorabil.” Eu, de fapt, nu am adus niciodată noroc oamenilor din preajma mea. Însă eu chiar mă cred norocoasă din simplu motiv că am alături mai mult decît oameni, am comori. Există un om, acel om care urăște cînd îi zici cuvinte siropoase, dar nu reproșează cînd i le zici. Suflet care în mijlocul nopții o să iasă să stea cu tine afară sau o să iasă să te caute afară cînd ții „hirova”. Așa un fel de oameni care sunt ai tăi, oameni pe care îi telefonezi ca să afli dacă au susținut un examen  sau dacă au ajuns cu bine. Oameni cărora le faci observații referitor la comportamentul lor în transport public ți oamenii pe care îi cerți cînd nu fac ceva cum ar trebui să o facă. O faci pentru că ei contează pentru tine. O faci pentru că ei fac mult prea multe pentru tine. O faci pentru că simți că așa trebuie. Și nu e vorba despre „miu-miu-miu” aici. E vorba despre oameni care sunt ...

Și cîteodată nu poți spune prea multe. De fapt, nuștii cum să spui pentru că prin cuvinte nu poți reda ceea ce simți. Nu demult unele persoane erau mai mult decît neutre pentru mine, altele erau în lista neagră. Erau oameni pe care nici măcar că să-i cunosc, dar pur și simplu nu-mi plăceau. Acum însă acești oameni, de fapt un singur om, este unul foarte important. Ea este moale, cu toate că are o mască de bitchy woman. Ea poate fi copilaș tare sweet, dar preferă să nu o arate pentru că lumea e prea crudă. Îmi plac serile cînd stăm ore întregi vorbind despre viață, despre probleme, despre trecutul ei și despre viitorul pe care ne așteaptă. Îmi place că are încredere în mine și îmi place că eu nu vreau să destăinui chestiile pe care mi le zice. Asta de fpat ar însemna că ea contează . Și iar chiar contează. Îmi place să primesc mesaje la 2 AM cu doar un cuvînt „HUG”. Eu ador oamenii care pot să-și dea la o parte măștile și să arate sufletul. Eu ador oamenii direcți, care pot ...

De cele mai dese ori noi nu atragem atenția oamenilor care ne sunt alături. Acelor oameni care în permanență sunt lîngă noi. Acei oameni care ne enervează într-atît că ne vine să smulgem părul din cap și în același moment sunt oamenii care ne aduc cele mai luminoase momente în viață. Noi primi acești oameni ca ceva obișnuit, ca ceva normal. Și de fapt nu ne imaginăm cum ar fi dacă ei ar lipsi. Atenția noastră se concetrează de obicei pe oameni trecători, acei care ne trezesc emoții sau sentimente e moment și tot din cauza acestora obișnuim, de obicei, să suferim alde ca în filme din alea de dragoste cu multă spumă dulce. Dar mă rog ce să-i faci? Așa suntem noi, puțin idioți la ale noastre. Aș zice că mai mult decît puțin. Idioți pentru că nu păstrăm ceea ce avem sub nasul nostru, chiar dacă nu este atît de dulce, pentru că na realitatea chiar nu e așa. Noi ne îndreptăm spre falsitate, acea falsitate care ne dă zahăr, acel care de obicei se adeverește a fi ars(știi ca bomboanele al...

Acest sentiment cînd te simți inutil. Lucrezi, de obicei, foarte mult și te dedici totalmente atît oamenilor, cît și sarcinilor pe care le ai. La un moment dat ești, însă, mult prea încărcat emoțional și poate fizic. Și așa se întîmplă că unor lucruri nu le dai valoare. Poate ai scopuri personale, scopuri planificate pentru a vedea dacă se descurcă alți oameni. Și da vezi că ei se descurcă și singuri, atunci îți dai seama că ești de fapt inutilă. Ei pot lucra singuri. Ei fac totul la nivel. Ei nu sunt acei copi care au nevoie de tine. Așa simți. Și în acest moment îți vine un gînd ești tu un om de care ei nu au nevoie sau pur și simplu acei copii au crescut și pot face singuri acei pași pe care îi învățai să facă.

Sunt unele situații cînd nu mai vrei nimic din simplul motiv că un cineva/ sau cîțiva nu analizează ceea ce face. Da, de fapt, vrei- VREI să pleci și să nu vezi nic, pentru că ții prea „abidna”. Aici e punct.