Insomnia

EA zicea NU. „Nu” la tot felul de acțiuni ce într-un fel sau altul atingeau emoțiile, relațiile, dragostea. EA zice nu dragostei și cred că mereu va zice „nu”.  Nu contează că se vede cu cineva, iese cu cineva. Nu contează că se simte bine cu cineva. Nu contează că în EA se trezește un o altă persoană, oricum va nega.  Va nega, pentru că doare. Va nega pentru că e prea atentă la circumstanțele care pot interveni.  Ce face dacă nu va mai simți nimic? Atunci o să trebuiască să rănească pe cel ce stă alături. În caz contrar va fi alături fără reciprocitate și asta va fi și mai dureros pentru el. Va fi mai dureros pentru că minciuna doare cel mai tare.  Va nega pentru că acest gen de responsabilitate nu este pentru dînsa. Responsabilitatea față de un EL e foarte mare. Adică, să-i fii mereu alături, să fii o parte din viața altcuiva. E greu, e mult prea greu.  Îi pare că o relație e oarecum o limită a libertății ei. Probabil, nu este adevărat. Însă ...

Cît îi trebuie unui om pentru a fi fericit? Fiecare decide singur. Ei îi plac diminețele singuratice. Diminețele care se încep după-amiază. Diminețele cînd tot ce îți trebuie e o cană de ceai verde. Bonus la ceai va fi o carte, și cartea va fi scrisă de Stephen King. De ce el? Pentru că anume el, anume King, e cel care a făcut-o să scrie. Sigur că nu a venit din Maine pentru dînsa, pur ți simplu are ea o conexiune cu lumea lui King. Dimineața e una din aia care se începe cu muzică, muzica care va rămîne pe fundal pe tot parcursul zilei. Dimineața cînd tot ce îți trebuie sunt o pereche de ciupici și îmbrăcămintea-sac care o poartă de obicei. Pentru ea nu există altceva în așa dimineți. Nu există oameni, nu există rețea în care ne pierdem 28 din 24. Nu există univers. Pentru că este doar ea și dimineața. Fiecare decide singur care dimineață deveni pentru el fericire.

„Nu te minți. Eu sunt o parte din tine, iar tu una din mine, dar noi nu suntem un întreg. Eu sunt neajunsul tău, iar tu - universul meu”. Da, prea zăhăros. Dar gîndurile astea sunt de fapt ceea ce nu permite oamenilor să fie împreună. Unul crede că nu-l merită pe celălalt, iar altul vede toată viața sa reflectată într-un om. Noi singuri ne complicăm viața. Ne creăm bariere, motive și argumente. Nu vorbesc doar de relații, deoarece cuvintele de mai sus sunt o oglindă a gîndirii omenești, de fapt.  Noi zicem că nu vom face ceva pentru că nu suntem competenți, dar de fapt pentru noi e cel mai important este să o facem. Atît în profesional, cît și în personal. Noi ne dorim pînă la durere în oase să luăm o oprtunitate, dar nu o luăm pentru că na „eu încî n-am crescut pînă la asta șî sînt alții care o fac mai bine”.  Asta se numește frică, asta e fobie. Una din cele mai răspîndite, de fapt. Șî cum facem? Da nișcum. Stăm și ne temem mai departe, așa e mai ușor....

Stai așa singur, asculți muzică. De fapt, asculți doar o piesă. Și obiceiu ăsta aiurea să asculți o piesă pînă la grețuri te scoate din sărite. Începi a te gîndi la fel de feluri. Și îți dai seama că, de fapt, nu te gîndești la nimic. Nimic - cred că e ceva mult prea vast și după ”nimic” se ascunde mult mai mult decît doar ”nimic”. Aici se ascund toate care nu le pronunți, nu vreai să le pronunți, nu vreai să le accepți. De ce? De ce noi nu acceptăm ceea ce e ascuns după ”nimic”? Păi și normal, noi jă suntem prea puternici ca să ne arătăm emoțiile sau dorințele, sau poate pasiunile. Mă rog, noi suntem din ăia cu mască puternică, iar după mască suntem simpli oameni, slabi de caracter cu un rîu de 77 de miliarde de km de lacrimi. Dar le ascundem, pentru că asta e putere. Puterea e să poți ascunde, așa zicem noi. Eu zic că puterea e să ieși din ”nimic”, să spui ce simți, să faci ce îți dorești, să stai față în făță cu pasiunile tale, să accepți slăbiciunile tale și să nu-ți fie ruș...

Uite ne înconjoară o sumedenie de oameni. Unii din ei sunt cei care îi placi și te plac, alții pe care nu-i placi și nu te plac și al treilea grup de care pur și simplu ți-i într-un loc. De obicei, anume acest al treilea grup e cel care caută să umble cel mai mult din urma ta, tinîndu-te de coadă. Ei sunt asemenea căpușelor, care se bagă sub piele și te sug cum pot.  Se bagă în relațiile tale cu altcineva, te pun în situații incomode. Drept exemplu: vii tu după o săptămînă de vacanță, întîlnești acei vreo doi oameni fără care nu poți trăi. Îi îmbrățișezi, vorbești cu ei. Și uite că vine momentul ”sugerii”, cică ”da di și nu m-ați chemat cu voi? nu vreți că eu să stau cu voi?”.  Și parcă ții incomod să zici ” Da f***o de ici!”, da nici să zici că e ok.  Cel mai ”pecealinîi” moment în istoriile astea cu ”sugătorii” e că atîta timp cît ei sunt alături, noi începem să ne comportăm la fel. Așa suntem noi oamenii, de mici repetăm și facem tot ceea ce vedem. Așa naștem...

Iaca există EI doi. Și ți-ar fi părînd că na ce poate exista între dînșii. De fapt pot și sunt multe, mai bine zis mulți. Pe lîngă toate între dînșii mai există și EI insuși. EA nu recunoaște și niciodată nu va recunoaște că simte ceva, EL - EL cred că e prea narcisist ca să facă ceva. EL o să caute altele, ălea de unica folosință. Pare rău să le numesc așa, dar pentru EL așa e. Și da au existat între EI doi istorii, însă au și rămas doar istorii. Acum EA, văzîndu-l, îl ia peste picior, rîde în același timp simte că încă o secundă a prezenței lui o va ameți și la nimic bun nu o va aduce. EL se străduie să nu o privească în ochi, pentru că e prea vizibil sentimentul lui. A fost deja un caz cînd ceilalți iau prins în acea legătură a privirilor. EL sta în fotoliu cu chitara și cînta ceva despre primul sărut, EA sta pe podea. Ambii se priveau adînc în ochi, nu cred că auzeau la moment macar ceva în jur. Era atît de încărcată atmosfera în acea cameră, încît EA nu a rezistat și a pleca...

Și în final mă simt bine. De obicei, alții după 4 luni de muncă zic că au nevoie de cîteva zile de odihnă. Eu tot ziceam, n-am să neg, însă acum cînd totul s-a terminat simt și mai multă energie. În unele momente îmi părea rău că făceam ceea ce făceam, dar tăceam. În alte momente cînd eram părăsită de unii oameni, ziceam că e ok, treceam peste asta și făceam singură. Mă bucur nespus de mult că am avut un om alături întotdeauna. Mă bucur că acum, azi aud cuvinte frumoase despre ce am făcut, despre cum am făcut. Nu sunt persoana căreia îi place lauda, însă întotdeauna după o perioadă lungă e muncă auzind cuvinte calde vreai să crezi că e adevăr și nu pur și simplu cuvinte aruncate la 2 metri de tine, din alde ”politețe”. Nu este prima experiență pe care am luat-o, dar la sigur este una din cele mai bune, cu toate stresurile, problemele și chestiile care mi le-a oferit. Și în final mă simt bine.