Insomnia

Toată viața mea am dorit ca oamenii să fie puțin mai lupi. Logic m-ați întreba de ce? E simplu. Lupii, cu toate că sunt animale sălbatice(dar fiți de acord majoritatea oamenilor îs și mai sălbatici), sunt devotați, trăiesc să zicem așa „valori” adevărate. Un lup niciodată n-o să-i lase pe ai lui, chiar dacă e întotdeauna singur.  Un lup va fi toată viața doar cu o lupoaică și dacă ea va muri, el până la ultima răsuflare o va plânge și o va iubi doar pe ea. Un lup n-o sî permită să cunoașteți despre el mai mult decât el vrea. Prin urmare, el nu se deschide fiecăruia. Un lup este întotdeauna sincer, el va mușca/ te va mânca sau ba, în dependență de tine.  Omul însă este unicul animal care provoacă durere altora, asta fiind scopul lui primordial. Eu vreau să fiu lup, eu încerc să cred că sunt lup. Probabil credința în reîncarnare cumva va influența chestia.  Mood

noapte. EA îl asculta pe Malikov , ca și de fiecare dată când se simțea rău. O cutreierau gândurile. Să mai încerce odată să lese totul sau să continuie.  Și dacă lasă, atunci vor apărea lacrimi care repede se vor scurge. Și dacă continuie, atunci se vor rupe limitele emoționalului ei. O să moară o bucată din calm și una din logic.  Probabil prea multe pune pe cântar. Și se gândește, dacă merită nopți nedormite pline de priviri? Cred că totuși merită, dar întotdeauna va exista un „dar”. Probabil e timpul să facă pasul care nu vrea să-l facă. Probabil ajunge să verse lacrimi și probabil nu trebuie să riște cu o bucată din sănătate. Cu siguranță va regreta. Cu siguranță se va simți extrem de NU bine. DAR... Și prin urmare va sfârși probabil cu o scrisoare pe pernă, știi așa ca-n filme sau poate pur și simplu va dispărea.  Probabil așa și va fi. Probabil EA nu va fi în stare să reziste.

Stai de multe ori și te gândești  ce ai putea face ca oamenii să se simtă mai fericiți? Unii ziceau că trebuie să zâmbești și zâmbetele se vor reflecta înapoi... dar cine a zis că acel zâmbet îl face pe cineva fericit sau cel puțin îi poate schimba starea de suflet. Tot mai des simt că nu pot schimba nimic în viața oamenilor care mă înconjoară. De multe ori mă frământă chestia dată, alteori mă bagă în depresii, dar cel mai des mă face să mă simt rău moral și să simt, dacă nu durerea, atunci retrăirile celor din jur. Se zice că există oameni - vampiri care îți fur energia. Probabil există între aceștia și vampiri mazahiști care caută doar energia negativă. Probabil sunt și eu un fel de mazahist vampirizat.

E imposibil. Diminețile devin foarte grele. Nopțile foarte scurte. Oamenii foarte de prisos. E imposibil să fii undeva. Sunt imposibile diminețile în care trebuie să îi iai mâna de pe umăr și să pleci. Sunt imposibile nopțile la kilometri distanță. Sunt de prisos oamenii când ești doar voi. E imposibil să suporți alte priviri și alți oameni. E imposibil să recunoști că există gelozie. E imposibil să recunoști că devii posesiv. Posesiv ești față de tot: de atingeri, de cuvinte, de răsuflări. Sunt doar ale tale și nu le vei împarte cu nimeni. Probabil, este ceea ce ei numesc dragoste.

În viața fiecărui om, mai devreme sau mai târziu, vine vorba despre schimbări. Așa s-a primit că în viața ei schimbările au intervenit mult mai devreme decât erau planificate. Schimbări de la care lumea se răstoarnă, schimbări de la care ai dureri de cap și lacrimi împrejur. Înțelege că ia decizii corecte - corecte pentru toți, însă aceasta nu schimbă starea ei. Nu schimbă faptul că fuge de oraș unde tot este legat de amintiri, fuge de oameni și de lucruri de care se poate lega lafel de mult. Întotdeauna fugea, fugea pentru că durerea asta de la pierderi o omoară pe bucăți și într-un final devine slabă, devine așa cum nu vrea să fie, devine așa cum principiile nu-i permit să fie. Schimbări. În viața fiecărui ele apar mai devreme sau mai târziu. În viața ei ele au apărut mult mai devreme.

 Azi trecea pe acolo pe unde treceau trenurile. Era aproape de 22.00. În mașină răsuna piesa lui Sting, acea piesă din filmul ei preferat. Mașina se umplea tot mai mult de fum, chiar și drumul se vedea mai rău din această cauză.      Azi se gândea la viitor. Se gândea la faptul că-l face prea mult pe taică-său să sufere. E vident că nu o face intenționat, dar o face. Se gândea la faptul că face mulți oameni să sufere și totuși o tot face. Evident că nu intenționat.  Probabil o face pentru că suferă și ea. Suferă în tăcere. Suferă, dar zâmbește. Se înervează, dar tace.  Probabil, cauza principală e că nimeni nu a învățat-o că emoțiile trebuiesc scoase din adânc. Nimeni nu a învățat-o să zică ce simtă, nimeni nu i-a zis că îi ok să spui ce te doare sau ce te bucură.  Ea niciodată nu a fost „samoucică” și cred că nici nu va deveni una ca asta.  Îi rămâne doar să tacă în continuare.

„A fost” e un verb la timpul trecut. E un verb care și-l repetă zi de zi. Îl repetă cu lacrimi în suflet, cu durere în ochi și cu urlete în inimă.  „A fost” e deja un mod de viață a ei. E chestia cu care s-a obișnuit. Nu mai caută timpul prezent, nu mai caută posibilitatea de a trăi cu un viitor comun cu altcineva. Pentru EA există acum doar EA, există doar prezentul ei și doar viața ei. Se scufundă în ceea ce are la moment, ignoră „a fost”-ul cu cât de mult poate să o facă.  Sunt zile în care este nevoită să privească în ochii trecutului. Îi privește. Zâmbește. Glumește. Dar... strigă, urlă, rupe părul din cap.  În fiecare zi acest decalaj de emoții diminuează. Probabil, o dată se va trezi și acesta nu va mai exista. Nu va mai trebui să ascundă realitatea după mască. Probabil, într-o zi o să poată să privească trecutul și cu zâmbet în privire să zică: „Nu cum tu? Îmi pare bine să te văd!” și faza e că într-adevăr o să-i pară bine, dar sufletul ei nu o va mai ...

Ziua bună se începe cu o piesă bună, o cană de ceai verde, un Marlboro în mâna stângă și volanul în dreapta. Și de fapt, nu mai trebuie nimic. Unica ce poate face ziua asta și mai bună e să vezi pe cineva pe care nicidecum nu te-ai fi așteptat să vezi. Și de parcă te-ar fi umplut mii de gânduri, mii de emoții. Dar... nu. Unica ce te umplea în acel moment sunt confuzii. Ce și de ce? Ce va fi? Și de ce ar trebui să fie? E acel moment când rămâi tu în fața gândurilor, rîmâi ca să te gândești ce să faci. Și parcă da acestea gânduri de la început ți-au făcut ziua una din cele mai bune în ultimile luni, însă după un moment îți dai seama că, de fapt, ai rămas iarăși în impas. Iarăși în față apare semnul STOP, și iarăși nuștii ce va fi în următoarele zile, săptămâni sau luni. Ce și cum se va schimba. Unde vei fi. Cum vei acționa. Cineva zicea că e Santa Barbara. Cineva avea dreptate.

Avea doar 19 ani. Îi plăcea să iasă cu prietenii, să vorbească mult de suflet și iubea copiii. De fapt, majoritatea fetelor mor când văd copilași micuț, ea însă avea ceva special. Probabil, era cumva influențată de faptul că a crescut fără mamă, iar taică-său practic nu o cunoaște. Ideea e că întotdeauna era și este înconjurată de copii. Ea poate toată ziua să o petreacă, având grijă de un suflețel micuț. Într-o zi, însă s-a constatat că în aproximativ 8 luni poate deveni și ea mamă. Îi era greu, pentru că era singură, pentru că nu putea vorbi cu nimeni înafară de el. El însă s-a adeverit a fi genul care nuștia ce să facă și cum să facă, tipul care nu ia putut oferi susținere. Astfel, la 19 ani a decis să facă pasul care probabil niciodată nu ar fi crezut că îl va face, a luat o viață. Jumătate de an a stat în singurătate cu acest gând, cu acest fapt. Doar ei doi, ea și le petit bebe. De multe ori noi avem nevoie de cineva alături, cineva care ne-ar ajuta, cineva care ne-ar zi...

Ploua. EA somnoroasă a decis că nu ar fi rău să își scoată sufletul în ploaie, să curețe gândurile de gunoi mental și să aieresească acel puțin de adecvat care îl mai are. Îi era frig, ba prea frig pentru a se reține în ploaie. Fizic a reușit doar să fumeze o țigară în stradă. Ia luat cam 4 minute chestia aia, spiritual însă a stat acolo sub picături de apă o eternitate. Stătea în stradă de parcă a sta în ”nicăieri” sau în „nimic”. Mii de gânduri o cuprindeau atunci, de fapt și acum o cuprind. Gânduri vagi pentru alții și prea vaste pentru EA: ce face? pentru ce face? ce vrea? și dacă vrea în general?. Probabil, schimbările în viața ei niciodată nu au fost o chestie pozitivă. La început crede că e ok și că nu mai simte rutina. După care vine logicul și îi șoptește că, de fapt, este o proastă care acționează nerațional. Se liniștește cu gândul că e „suka- tânără” și are tot dreptul. Dar în final, ajunge la un moment de meditare non-stop asupra ceea ce este și ceea ce face. Și iară...

Au trecut 5 ani. 5 ani în urmă ei s-au cunoscut pentru prima oară. Toți acești ani viața lor îi constituită doar din ei doi. El mai are în viață o altă ea. Ea încearcă să cunoască pe altcineva, dar tot aleargă per EL când are ocazia dată. Probabil, EI doi sunt mazohiști din aia morali sau emoționali(nuștiu cum mai corect ar fi să-i numesc). Chestia e că, ambii se urăsc și se iubesc în aceeași măsură. Ambii cred că unt prea buni unul pentru celălalt. Ea face comparații cu altele, El nici nu încearcă să se compare cu ceilalți. Ea face panică când EL nu este alături, EL face isterii numai în prezența ei. Până la urmă totul se termină cu o doză mai mult sau mai puțin nebună de sex, somn în același pat, EA îl petrece la serviciu și așteaptă când o să vină înapoi. Și nu contează că acest ”înapoi” poate dura de la o singură zi până la câteva săptămâni. Nuștiu cum să numesc acest gen de relații. Eu aș zice, de fapt, că este o frică melanjată cu o porție de egocintrism. Este o frică de...

Și, câteodată, noi rămânem singuri înconjurați de mii de oameni. Singuri cu gândurile noastre, singuri cu persoanele care nu au nevoie sau cu sufletele pentru care sunteți străini. Singurătatea ar fi, de fapt, o stare a unui om înconjurat tot de oameni. Pentru a nu fi singur acesta are nevoie să fie în cercul unor suflete, suflete care sunt aproape, suflete care înțeleg, suflete care contează și pentru care contează. Niciodată nu m-am simțit singură, însă tot mai des simt singurătatea. Cea mai aiurea fază e că aici nu există o soluție; tu poți să îmbraci o mască rozovă și să zâmbești, dar în final de zi, oricum, vei intra în casă și vei ști că ai alături de tine doar playlistul preferat, o piesă pe reapeat și motănașul care adoarme pe piept. Cred că, singurătatea e marele viciu al oamenilor care trăiesc pentru oameni sau a oamenilor proști, dar proști în sensul bun al cuvântului(dacă acesta există). În final, rămânem la un rendez-vous cu singurătatea.

Demult nu mai există NOI. Sunt EU și ALȚII. Fie EU se izolează undeva în golurile sufletului, fie ALȚII ignoră, profită, dezămăgesc. Sau poate ceva din jur se mișcă acum altfel și nu permite să existe simbioză între EU și ALȚII. Probabil, AZI  EU nu are nevoie de nimeni și nimic, doar de pace și singurătate. IERI EU avea nevoie de multe. De dragoste, de înțelegere, de nenumărate cuvinte care să încălzească sau să liniștească. Și vrea să zică pe jumate le-a primit. Probabil, avea așteptări mai mari. Probabil, avea nevoie de mai mult. Probabil, EU e un simplu om care cu cît mai mult are cu atît mai mult dorește să aibă. Probabil, ăsta e motivul de ce AZI vrea singurătate. Probabil, datorită singurătății, va înțelege MÎINE că ar trebui să se bucure cu ceea ce are, să-i iubească pe ALȚII doar pentru faptul că ei există, să deschidă ochii și să se bucure că a văzut cum se scutură frunza pe nuc. Probabil, EU încă are nevoie de timp ca să crească. Probabil, AZI EU este doar un ”...

Erau mulți. La început nu se priveau. Peste un timp deja, își ascundeau degetele încleștate sub masă și așteptau să iasă nevăzuți. Și da, ei au ieșit. Ei s-au certat, foarte mult s-au certat. EA îi trăgea cîte o palmă pentru cuvintele ce i le adresa, EL o săruta. EA îi zicea că nu-l mai așteaptă, EL repeta cît de mult o iubește. Și totul se făcea bine pe cîteva clipe. și erau doar ei doi și noaptea. Însă EA iarăși se trezea la realitate și încerca să vorbească. Și iarăși ceartă amestecată cu săruturi și lacrimi. La sfîrșit, EA a promis că va aștepta cît o să mai încapă în EA răbdarea. EL a promis că odată vor exista ei. Dar acum îi despart mii de kilometri distanță și 70 de miliarde de sentimente.

EL zice că deja mai mult de 5 ani o iubește. EL zice că EA are vină, EL zice că niciodată nu o putea înțelege, nu putea înțelege ce vrea EA. Cred că, ambii au fost sau încă sunt prea mîndri. Acum EL probabil a plecat deja, probabil nu...

Știți de multe ori mă apucă așa un sentiment de „ce fignea?”, cînd nu știi ce să faci sau cum să faci. Așa un sentiment cînd vreai să stai lîngă un anumită persoană și să-i zici că de mult contează, dar nu poți. Nu poți pentru că pur și simplu nu poți. Probabil, e mîndrie sau poate frică. Eu nuștiu ce e asta. Probabil, sunt ambele. Aceasta doare. Doare, pentru că trec anii, și trec foarte repede, dar tu tot taci și tot îți pare că mai bine ai zice și, cel puțin, ai vedea care e situația. Ai vedea reacția, ai vedea că nu merită acest om să fie unul din cei care contează. Dar... nu o faci. Probabil, e doar o creatură a unui ideal-iluzie sau poate sunt persoana care chiar doar de o persoană are nevoie și atît. Nuștiu! Tot stăm în așteptare!

Erau la o masă. Se priveau incontinuu. Dar erau la o distanță de 77 de miliarde de kilometri unul de altul. EL povestea istorii de-ale lui. EA ca și întotdeauna le asculta și îi plăcea. Îi place să-l asculte. Însă, doar asta. Probabil a venit timpul ca EA să nu se mai gîndească la EL. Probabil, a venit timpul ca EL să-și trăiască viața de unul singur. Și nu contează cît de mult se vreau, și nu contează cît de mare este dragostea(dacă nu a lui, atunci a ei). Cîteodată pur și simplu ar trebui să lăsăm oamenii să treacă prin viața noastră. Probabil e și cazul lor. Cineva a zis odată că dacă ar trebui să fie împreună, atunci vor fi. Vedem ce va fi.

Trăim! Ba nu, doar zicem așa, dar în realitate, pur și simplu, încercăm să supraviețuim. Ne interesează job-ul care ne-ar aduce bani și nu plăcere; oamenii cu care este ușor și nu acei pe care-i vrem alături; relații vantajoase pentru a căpăta influență și nu legături emoționale care ar fi hrană pentru suflet. De obicei, zicem minciuni. Paradoxul e că ne amăjim pe noi înșine. Ne privim în oglindă și repetăm că facem totul pentru viitorul nostru. Adevărul e că fugim de la adevăr. Adevărul e că, pur și simplu,  fugim - fugim de la tot: de la dornțe, de la visuri, de la pasiuni. Noi, pur și simplu, fugim. Probabil, asta ar fi varianta cea mai facilă de a „trăi”. Modul în care evităm toate trăirile care într-un fel sau altul ne afectează. Așa trăim practic toată viața. La început zicem că mergem la facultatea care ne-au ales-o părinții și nu încercăm să luptăm pentru visul nostru. Creștem și ne angajăm la un job cu ajutorul unui prieten/sau prietenul prietenului/sau bunel...

Era duminica seara. EA stătea lîngă EL. Și vorbeau - vorbeau ca și întotdeauna despre chestii foarte serioase (cărți, istorie, politică, religie). Ochii priveau direct în ochi, fără nici o pauză. Însă între ei a apărut altcineva și da, pentru că ei nu poate exista nimic, acel cineva a fost binevenit. A trecut o zi. Și iarăși erau ei doi. EL nu avea chef nici de vorbă, nici de veselie. EA a stat lîngă EL și încerca tot să schimbe ceva. Încerca să-l readucă la viață. Și da, cu dînsa EL discuta. Mă rog, cu dînsa EL vorbește întotdeauna și nu contează ce aiere are.  EA trebuia să plece, îi spunea că pleacă pentru că nu vrea să îți facă griji părinții. EL ia zis că ar vrea să aibă o fică ca și dînsa. Îi zicea cît de mult o respectă și cît de mult îi place felul ei. Citez: „ Интеллектуальная женщина  ”.  O irită cînd îi zice așa, dar îi zice așa în permanență. Probabil, e vreun truc de-a lui, dar... O privea direct în ochi, întotdeauna face așa.  Și da între ei nu ...

Toată viața avea obiceiul să se atașeze enorm de unii oameni.  Probabil, acesta este și cel mai mare defect al ei. Și nu pentru că e ceva rău în acțiunea dată, pur și simplu tot ea are de suferit, după.  De obicei, atașamentul ei se manifestă în grijă maximă, retrăială nebună și unele chestii mai „pufoșele”. Alteori, iese la iveală prin morale lungi și destul de dure.  De multe ori, EI  se întorceau de la ea. Nu percepeau atitudinea ei. Astfel, o lăsau așa cu sufletul rănit, cu emoții frînte și, prin urmare, cu un comportament și atitudine negativă. Acum are vreo 2-3 oameni care cu siguranță nu o vor lasă, care cu siguranță o apreciază și au același atașament ca și dînsa. Dar... ea tot parcă așteaptă, dacă nu azi, atunci mîine să se întîmple ceva - ceva care să o îndepărteze și să o lase iarăși așa ca altădată.

Stai practic toată ziua în pat. Nu vrei nimic. Te simți singur. Îți stă în gît tot ce se întîmplă. Naiba știe ce e. Probabil e acea chestie care o numim rutină. Eu vreau plimbări lungi și deștepte, cu oamenii pe care nu i-am văzut de miliarde de ani. Vreau cîntece sub ghitară undeva în trecere subterană. Vreau lectură pe scrînciob la poalele unui munte. Vreau filme noi și nu astea pe care le privesc una și una. Nu mai vreau să-mi fie frică să schimb ceva. Da, anume așa - acum e frică. Nu privești filme noi, pentru că ție frică să nu fie la fel de bun ca și celelalte pe care le-ai privit pînă acum. Nu cînți, pentru că ție frică că nu ai să o faci la fel de bine ca altădată. Nu faci nimic nou pentru că ție frică să te dezamăgești, probabil. Astfel, rutina devine colega ta. Ești doar tu și ea. Și nici o schibare.

Cred că devin banalitate istoriile astea despre un EL și o EA, dar totuși scriu... De data aceasta vreau să scriu cum s-au schimbat acești doi. La început era o glumă, care pe dînsa o enerva enorm - pe dînsu-l amuza, nuștiu cum.  EA se supăra și nu vorbea cu oamenii care glumeau pe seama lor, mărea ochii și se înfoia. EL era ca și întotdeauna calm. Acum- acum e altfel. EA e peste ocean și auzind glume despre ei doi pur și simplu zîmbește. EL, însă la glumele altora, le dă în față cu o altă glumă și evită tot felul de vorbe.  Ei doi s-au schimbat. Fie ceva există, fie vrea să existe.  Așteptăm doar să se evapore toată apa din ocean și ei doi să fie mai aproape.

Deschid ochii. Privesc în fereastră și lenos mă scol din pat. Îmi iau tradiționala cană cu ceai verde și ies pe balcon. Iau pachetul, dar decid că azi trăim fără nicotină. Cred că e ora 5, poate și mai devreme. E dimineața. Azi nu-mi iau căștile - e păcat să ascult muzică, cînd pot asculta vîntul și valurile. Merg. Răsulfu. Trăiesc. Undeva la 3 pași de apă mă opresc și mă întind pe nisip. Și privesc cerul. Acele cîteva păsări deasupra capului țipă nuștiu cum prea tare, dar în starea anestezică în care sunt îmi pare că e mai peacefull așa. E 6 și 30 deja, și soarele și-a arătat o parte mai mare decît vroiam să văd și zic că plec înapoi. Și iarăși stau pe balcon, și iarăși cu cana mea de ceai, Și acum pachetul s-a lăsat deschis. Și rămîn doar eu, și cîteva sute de pagini de „Dreamcatcher”. Și totul ar fi perfect dacă s-ar întîmpla acum. 

Fiind copii problema noastră globală era: de unde să luăm un leu pentru înghețată sau băgarea cu de-a sila a prînzului în noi. Cel puțin problema era bine definită, noi știam exact ce vrem, cum și cînd. Știam exact că ne trebuie. Și totul era foarte ușor pentru noi. Acum noi ne creăm un strat de energie împrejurul nostru, care reprezintă problema noastră - problema care de fapt nu e. Noi știm că ne e rău, dar nu știm de ce. Noi știm că vrem să boșim că un copil de 2 ani, dar nu știm cauza. Noi ne demotivăm, noi ignorăm și respingem oamenii din jur.  Ne complicăm. Uităm că acel strat de energie are proprietăți care se pot ușor modifica. Dacă vrei să boșești, boșește , da tare, așa să te audă tot cartierul. Eliberează-te și ai să observi cum energie din jurul tău se transformă dintr-un strat dens, în altul mult mai liber, mult mai al tău ca o bucată de cosmos.  Noi oamenii suntem ființe necunoscute încă pînă la sfîrșit. Fiind copii procedăm matur cu decizii nu atît de ...

Deja a 4 vară la rînd, mă rog aproape vară. Fiecare din astea 4 vin cu mari neclarităţi în viaţă. Neclarităţi din alea sufleteşti cînd nu ştii ce vrei, unde vrei să fii, cu cine vreai să vorbeşti. Te scunfunyi în întrebările astea ca şi cum te-ai scufunda sub apă şi ceva te-ar trage la fund. Important e că tu singur nu faci nimic ca să ieşi din starea dată. Probabil îţi place să o faci pe jertfă de aia din drame sau poate pur şi simplu nu ţi-ai dat încă seama că eşti cu un picior în "viaţă". Problema e că în momentul în care înţelegi că nu totul e ok; eviţi să vorbeşti cu cineva despre asta. Păi şi normal, tu doar eşti atotputernicul şi nu-l vei face pe unul slab. Şi aşa te vei închide cît se poate de tare şi nimic probabil nu te va scoate din starea dată. Şi la urmă rămîi cu două opţiuni: fie să trăieşti o viaţă falsă, fie să nu o trăieşti deloc. Există o a treia variantă, dar tu eşti prea mîndru ca să o accepţi. Păi hai rămîi mîndru!

Ziceam de multe ori despre EL și EA. Acum vreau să vorbesc de EL fără EA sau invers, mă rog nu asta contează - contează faptul că EI nu există, dar există ceva între EI. Nici unul dintre acești doi nu vor accepta faptul că există ceva, pentru că sunt poate mult prea gînditori sau cum naiba să mai numesc asta. EA nu poate, nu poate să-l vadă cu cineva; EL ignoră să vorbească despre altcineva de fața ei. Astea sunt sentimente neînțelese de ambii, sentimente ignorate și ascunse undeva în adîncurile lor. Nu se știe cauza, se știe doar că sunt sentimente la ambii. Este EL și EA care există aparte unul de altul, însă ceva îi leagă, ceva ce alții nu văd. Ceea ce doar ei simt.

Azi a fost o zi. O zi din alea cînd ești singur între oameni.  Ziua cînd simți că nu vreai să fii singur, însă nu vreai să vezi pe nimeni alături. Azi persista dorința de a dansa în ploie, dorința de a asculta cum un oarecare cîntă la chitară, dorința de a bea ceai și de a nu vorbi. Așa zile sunt negre. Ele încep cu o dimineață frumoasă, plină de lene și filme nostalgice. Continuă cu o încărcare energizantă conform căreia devii peste măsură „gospodar”. Și se termină cu un „gata ies din casă”. Ok, și ai ieșit. Mergi în troleu tăcută, privești în fereastră și asculți una și aceeași piesă de miliarde de ori. Ieși și mergi cu pați mărunți prin ploaie, și nu vreai ca aceasta să oprească. Ții oarecum în cot de ce e în jurul tău.  Ții oarecum de mii de cupluri care se cuprind pentru a se încălzi, ții oarecum de tinerii cei care stau grămăjoară și cîntă, și rîd. Ții oarecum de tot. Vreai liniște și un ceai tradițional pe scrînciob afară.

Sunt așa momente în viață care ai vrea să nu se mai termine. Și stai așa și privești dintr-o parte oamenii cu care ești și îți dai seama că „așa cum au fost și sunt ei nu vor mai fi”. De fapt, poate și există oameni ca și ei, însă pentru tine anume acești oameni și anume aceste sentimente pe care le trăiești o să conteze. Îi ca în filme cu happy end-uri cînd toți îs bucuroși și toți se iubesc. Poate pe undeva e fake, dar fake-ul ăsta e atît de minuscul că chiar nu contează existența lui. Ce vreau să spun e că nu îmi pare rău de nici o secundă din ultimile 3 luni din viață, pentru că sunt mîndră de oamenii mei, pentru că știu că ei țin la mine și pentru că ei sunt aproape dar mie oricum mi-i dor de ei. Ei sunt 9 și fiecare din ei e deosebit. Unul isteric, altul încăpăținat, al treilea parașutist. Ceilalți de suflet, de boșit, unii prea calculați, alții prea rezervați. În final toți sunt adorabili și nu zic asta pentru că sunt sentimentală. Zic asta ferm, cu mintea limpede: oame...

Cum poate fi definit norocul? În dicționare o să găsim ceva gen: „ Soartă, destin favorabil.” Eu, de fapt, nu am adus niciodată noroc oamenilor din preajma mea. Însă eu chiar mă cred norocoasă din simplu motiv că am alături mai mult decît oameni, am comori. Există un om, acel om care urăște cînd îi zici cuvinte siropoase, dar nu reproșează cînd i le zici. Suflet care în mijlocul nopții o să iasă să stea cu tine afară sau o să iasă să te caute afară cînd ții „hirova”. Așa un fel de oameni care sunt ai tăi, oameni pe care îi telefonezi ca să afli dacă au susținut un examen  sau dacă au ajuns cu bine. Oameni cărora le faci observații referitor la comportamentul lor în transport public ți oamenii pe care îi cerți cînd nu fac ceva cum ar trebui să o facă. O faci pentru că ei contează pentru tine. O faci pentru că ei fac mult prea multe pentru tine. O faci pentru că simți că așa trebuie. Și nu e vorba despre „miu-miu-miu” aici. E vorba despre oameni care sunt ...

Și cîteodată nu poți spune prea multe. De fapt, nuștii cum să spui pentru că prin cuvinte nu poți reda ceea ce simți. Nu demult unele persoane erau mai mult decît neutre pentru mine, altele erau în lista neagră. Erau oameni pe care nici măcar că să-i cunosc, dar pur și simplu nu-mi plăceau. Acum însă acești oameni, de fapt un singur om, este unul foarte important. Ea este moale, cu toate că are o mască de bitchy woman. Ea poate fi copilaș tare sweet, dar preferă să nu o arate pentru că lumea e prea crudă. Îmi plac serile cînd stăm ore întregi vorbind despre viață, despre probleme, despre trecutul ei și despre viitorul pe care ne așteaptă. Îmi place că are încredere în mine și îmi place că eu nu vreau să destăinui chestiile pe care mi le zice. Asta de fpat ar însemna că ea contează . Și iar chiar contează. Îmi place să primesc mesaje la 2 AM cu doar un cuvînt „HUG”. Eu ador oamenii care pot să-și dea la o parte măștile și să arate sufletul. Eu ador oamenii direcți, care pot ...

De cele mai dese ori noi nu atragem atenția oamenilor care ne sunt alături. Acelor oameni care în permanență sunt lîngă noi. Acei oameni care ne enervează într-atît că ne vine să smulgem părul din cap și în același moment sunt oamenii care ne aduc cele mai luminoase momente în viață. Noi primi acești oameni ca ceva obișnuit, ca ceva normal. Și de fapt nu ne imaginăm cum ar fi dacă ei ar lipsi. Atenția noastră se concetrează de obicei pe oameni trecători, acei care ne trezesc emoții sau sentimente e moment și tot din cauza acestora obișnuim, de obicei, să suferim alde ca în filme din alea de dragoste cu multă spumă dulce. Dar mă rog ce să-i faci? Așa suntem noi, puțin idioți la ale noastre. Aș zice că mai mult decît puțin. Idioți pentru că nu păstrăm ceea ce avem sub nasul nostru, chiar dacă nu este atît de dulce, pentru că na realitatea chiar nu e așa. Noi ne îndreptăm spre falsitate, acea falsitate care ne dă zahăr, acel care de obicei se adeverește a fi ars(știi ca bomboanele al...

Acest sentiment cînd te simți inutil. Lucrezi, de obicei, foarte mult și te dedici totalmente atît oamenilor, cît și sarcinilor pe care le ai. La un moment dat ești, însă, mult prea încărcat emoțional și poate fizic. Și așa se întîmplă că unor lucruri nu le dai valoare. Poate ai scopuri personale, scopuri planificate pentru a vedea dacă se descurcă alți oameni. Și da vezi că ei se descurcă și singuri, atunci îți dai seama că ești de fapt inutilă. Ei pot lucra singuri. Ei fac totul la nivel. Ei nu sunt acei copi care au nevoie de tine. Așa simți. Și în acest moment îți vine un gînd ești tu un om de care ei nu au nevoie sau pur și simplu acei copii au crescut și pot face singuri acei pași pe care îi învățai să facă.

Sunt unele situații cînd nu mai vrei nimic din simplul motiv că un cineva/ sau cîțiva nu analizează ceea ce face. Da, de fapt, vrei- VREI să pleci și să nu vezi nic, pentru că ții prea „abidna”. Aici e punct.

Luni. De fapt, cînd ajungi duminica seara vezi tot felul de statusuri gen ”iarăși luni, nu!” și chestii date. Fiecare își face lunea așa cum o vrea.  Lunea mea este azi sîmbăta. Cu soare, cu muzică , cu ceai.  Am decis așa pentru că aveam nevoie de asta. Și lasă totul să se oprească pentru că așa mi trebuie. Azi e luni. Azi e zi frumoasă.

Hmm. Eu mă gîndeam, defapt mă gîndesc foarte des să-mi fac bagajul și să plec undeva. Așa pe vreo două săptămîni, să nu știu pe nimeni și nimeni să nu mă știe. Să stau pe o bancă cu o carte, și cartea să fie scrisă de Stephen King. Da pe bancă am să pun o ceașcă de ceai. Ceaiul puțin călduț, așa parcă e mai bun. Seara va fi pur și simplu seară pentru mine. Acea seară cînd te plimbi ore în șir. Mergi înainte și-l asculți prin căști pe Bob Marley, tot atunci realizînd că nu ai nevoie de weed pentru a te simți mai fericit sau mai relaxat, decît ești. Noaptea va fi atunci cînd o să mi-o programezi eu. Azi la 12.00, mîine la 00.00. N-am să știu cum trece timpul. N-am să vreau să știu. Probabil, e stupid să vrei doar alt anturaj, o carte, o cană de ceai și muzică frumoasă, dar de asta am nevoie. Important e acolo unde nu mă știe nimeni. Important e - singură.

Stai și rîzi. Ridici păharul cu tequila și rîzi de glumele care nici nu te interesează. Important e să nu te gîndești la ce te deranjează sau te doare. Nu e o soluție să beai cînd te doare o bucată de suflet, dar decît să boșești ca un copil de 2 ani, mai bine beai și rîzi. Și uite te gîndești totuși la toate alea ale tale, dar încerci să uiți. Și îi zici să mai toarne. Și iar. Și iar. Și în final stai „gruzit”. Îți dai seama că tequila nu te ajută și ești, defapt, proastă. Hai să scoatem prostia din noi și să nu bem în gruz... Găsim alte modalități de a ne refugia.

Iaca azi mă simt straniu. Da nu așa, da tare straniu. Stranietatea pentru mine azi înseamnă: să fii foarte happy pentru cineva; Să fii mîndră pentru cineva; Să vrei să înăduși în huguri și în general să vrei să fii așa alături. Să zici cuvinte care nu te reprezintă. Cuvinte dulci, zăhăroase și tare rozove. Nu te reprezintă, dar o faci. O faci pentru că un om poate conta foarte mult. Și realizările unui om pot valora uneori mult mai mult decît ale tale. Probabil mă simt straniu de fericită pentru că EA este om - om din ăla care e al tău. Probabil e genială pur și simplu. Probabil? Nu! Sigur! Ap iaca, detco: So proud of you!

Poate că fug acuma de task-uri care le am sau poate sunt prea plină de fericire și simt necesitatea de a scri. Nuștiu, dar scriu. Scriu pentru că oamenii sunt geniali. Scriu pentru că mă simt necesară. Scriu pentru că realizez că 3 zile petrecute lîngă unii oameni au fost de neuitat. Scriu pentru că ei really care about me(cel puțin eu așa simt). Stai așa la bucătărie și gătești. Și uite e 00.00. E ziua ta. Ție nici prin gînd să-ți treacă să intri pe facebook, să mai vezi ce e acolo, dacă sunt ceva felicitări sau alte chestii. Și cînd aștepți rîndul în duș, intri și vezi un video la tine pe wall și îl privești. Și îți curg lacrimi, pentru că nu ți s-a mai făcut așa ceva. După care vrei să te duci la somn. Deja stai în pat, dar ea te ține trează cum poate. Atunci auzi gălăgie în hol și îți dai seama că „băi, ce fignea? Ei nu puteau să vină!”. Și vrei să fugi să te ascunzi la balcon, pentru că emoțiile te copleșesc și nu vrei cineva să vadă cum boșești de bucurie. Ei știu. De f...

Ce faci cînd plouă cu ură la tine în suflet? Spargi vesela? Strigi din răsputeri? Taci? Încerci să-i urăști pe toți în jur? Fugi? Nuștiu. Eu nuștiu ce fac. Fac nimicul exprimat prin muzică, ignorare și durere. Aș zice că am nevoie de singurătate, pe care nu o voi putea avea cel puțin două zile. Păcat. Păcat de ziua de ieri care fost una din cele mai fericite.

Fericire DEX-ului îi pare că știe ce e, cică zice:  „ Stare de mulțumire sufletească intensă”. Și serios? Fericirea nu are definiție și DEX-ul greșește. Eu n-am să încerc să definesc fericirea, eu pur ți simplu am să spun ce ea constituie pentru mine. Te simți fericit, atunci cînd asculți muzică în căști și mergi într-un troleibuz pustiu. După aia cobori și faci o plimbare de aia pe Pușkin în jos, cum făceai înainte. Zîmbești și nu-nțelegi de ce oamenii îți zîmbesc înapoi.  Ajungi la destinație și vezi un om drăguț, un suflet frumos cu care, ceva mai mult de jumătate de an nu v-ați văzut. Important e că întîlnirea nu a fost planificată. Beai un ceai verde. Vorbești despre muzică, Academia de Arte și despre „ce mai nou în viață?”.  Vine un alt om(pe care tot nu îl așteptai). Aveți amintiri comune, aveți glume, aveți timp unii pentru alții. Îți pare că uite gata nu mai poți vedea azi pe nimeni, pentru că mă rog prea multe coincidențe ar fi.  D...

Iaca există cîțiva oameni în viața fiecărui. Acei oameni cu care probabil nu vă vedeți în feicare zi, însă care îi simți mai bine, decît ai vrea. Nuștiu. Îs acei oameni cu care aveți glume pe care doar voi le înțelegi. Îs acei cu care la 1:54 vorbiți pe net despre „breduri” neînțelese și neimportante. Oameni la care apela și la 5 dimineața. Suflete cu care vorbești după o ceartă cu altcineva pentru că ele te înțeleg. Ființe care te ajută, pe care tu le respecți și nu vrei să le dezamăgești într-un fel sau altul. În viața lor sunt 7 fete, fiecare cu istoria sa și cu chestiile sale. În viața mea sunt un tot întreg. Sunt un organism, care nu poate supraviețui fără un organ. Ele sunt organele mele. Probabil, adică sigur nu sună romantic, dar e adevărat. Ce îmi trebuie pentru o zi frumoasă? Simplu: o blondă critică, o creață zîmbăreață, o tăcută creativă, o japoneză neastîmpărată, una cu ochelari și pupășeli, una mai sweet ca dulceața și una corectă și glumeață. Tot îmi tre...

Straniu. Îi mai mult decît pur și simplu straniu să intri pe ceva rețeli de socializare și să vezi invitație de a fi prieteni de la frati-tău. Straniu e defapt pentru că mai mult de un an nici nu ați vorbit, nici nu vă vedeți măcar. Straniu e că nici nu știi pe unde e el, pentru că... mă rog nici nu știi de ce. Defapt pentru că ambii sunteți proști! El pentru că își bagă piciorul, tu pentru că nu încerci să schimbi ceva. Sinceră să fiu eu tot nu aș încerca să schimb ceva, simplu pentru că mi-ar fi „abidna” să văd așa atitudine de la frate-meu. Ei nu s-au văzut de mai mult de un an, nici nu au vorbit. Aș vrea eu să cred că se va schimba ceva între ei, dar să fim sinceri asta e realitatea și e cam tîrziu să schimbi ceva.

Sentimente. Acele sentimente cînd tu ieși afară la 3:42 AM, pentru că nu înțelegi ce se întîmplă. Acele sentimente care nu le înțelegi. Sau poate îs emoții. Nu știi. Ieși și nu vezi pe nimeni. Te așezi în scrînciob și stai. Nu vreai, defapt, nici măcar să te miști. Mă rog, întotdeauna ai avut așa momente cînd nu știai ce vreai, ce simți și de ce te simți ca o bucată de cîrpă aruncată și uitată. Asculți muzică. E Lara Fabian cu „Je suis malade” a ei. Și îți dai seama că o asculți nu pentru că ai răcit, ci pentru că s-a îmbolnăvit ceva acolo mai adînc de suflet. Știi că e un gen de cancer la suflet. Păcat că nu înțelegi motivul. Poate ai găsi vreun remediu pentru a te trata. Probabil, nu vreai să înțelegi, probabil vreai să fii așa „malade”. Probabil e zona ta de confort. Nu știi, dar poate intri în rutină, poate te-ai lăsat condusă de sistem, de mașini de alea care vin în fiecare zi la cravată și oantaloni la dungă, la care fiecare minut îi calculat. Probabil vreai ceva nou...

Oamenii sunt stranii. Uite, lucrezi toată ziua, ești vesel. La un moment dat, însă toate astea dispar. Devii iritat de tot și de toți. Apare întrebarea: tu ești concenîi sau cei din jur? Eu zic că tu ești. Cei din jur nu au de a face cu nervozitatea ta apărută din senin. Nimeni nu este obligat să-ți cunoască „zaskokurile”, pentru că și tu, defapt, ești un nimeni(pentru ei cel puțin). Mă rog, ce să-i faci? Asta-i situația. Poate noi nu ne alegem oamenii potriviți care să ne fie alături. Sau paote suntem pe marginea prăpastiei, din cauza slabiuciunilor noastre și nehotărîrii noastre. În fine, ideea e că problema e în noi, ce nu s-ar întîmpla.

Și uite o apuca un dor. Nu dor de oameni și nici dor de acțiuni. Întocmai că era un dor de inacțiune. Și inacțiunea ar însemna să fie singură într-o cameră sau în locușorul ăla de la Asachi (unde nu a fost demultițor). Să stea acolo singură, țintită într-un punct cu un ceai verde în mînă, cu un Marlboro între degete. Așa ca înainte. Dor să întîlnească  acei actori de stradă, pe care îi văzuse pentru prima dată primăvara trecută, acei cu care a stat ore în șir ascultînd istorii despre război, dragoste. Dor să-l întîlnească pe bătrîorul de la Casa Presei, care mereu îi propunea un ceai și vorbe despre viață. Acela care mereu o întreabă cum facultatea, viața, sufletul. Dor de prezența unor oameni. Anume de prezența oamenilor, de atmosfera care se creea atunci cînd ei erau prin preajmă. Putea să stea în tăcere ore și ore la rînd, doar să fie acești oameni cu atmosfera lor.  Dor de sunetul strunelor, de o voce răgușită și de spaniola aia senzuală. Aia spaniolă care...

Azi fix o lună. Așa s-a întîmplat că azi am stat mai mult timp împreună. Probabil e pentru că am dat facultatea la o parte sau poate pentru că am dădăcit azi micuțul nostru. Nuștiu, dar mă rog important e că totuși am fost împreună. Credeam un timp că n-o să rezistăm, că o să ne certăm. Și da, ne certăm! Dăo la naiba cînd se înfoaie din cine știe ce motive. Alde se conectează femeia tipică, isterică și supărată. Dar, mă rog așa și trăim. Nu ai ce face. Familia nu o alegi! Azi am stat împreună cu vorbe din alea de suflet, așa le-aș numi. Pe timpuri o făceam des. Ea venea, noi ne așezam în mașină cu cîte o cană de ceai și cu vorbele noastre. Astăzi, stăm într-o cameră, bem Coca-Cola, ambele cu cîte un lap-top pe brațe, vorbind despre miliarde de chestii. Anume azi, și anume o jumate de oră în urmă stătea la fel ca pe timpuri. Îmi era dor de așa clipe. Acum știu sigur că nimic nu se schimbă. Știu că noi nu ne schimbăm. Știu că nu o să ne schimbăm, cel puțin atîta timp cît stîm î...

Cine are un vis? EA are. Visul ei este muzica. EA vrea pînă-n cer și înapoi să meargă în biserică din aia în care cîntă un cor de  oameni de culoare. Nu că ar avea ceva cu ei, dar să fim sinceri cele mai geniale voce ei le au. EA visează să călătorească. Să se trezească dimineața și ieșind afară să înțeleagă că uite „azi merg în Spania. Trebuie să văd un muzeu de colo”. Și în același moment fără nici o îndoială să urce în avion și la revedere. EA visează să aibă minim 5 cîini. Să o aștepte acasă, să facă plimbări la 5 dimineața și să admire cum dulcii de cîinișori aleargă împrejur. Vrea să trăiască un timp în munți, singură. Să aibă o cameră-video cu EA și să filmeze tot ce vede, alde „regizor”. Vrea să urce în mașină și să meargă singură nu știe unde, pur și simplu să meargă pentru că așa se relaxează. Vrea liniște. Și să audă doar muzica, așa pe fon. Vrea liniște din aia care apasă pe creier și te stoarce pînă la ultima picătură.

Cred că mă contrazic, dar - da sunt oameni în viața asta care merită. Acei care știu că azi tu ai ceva și ei trec pe la magazin să-ți ia jelly bears, pentru că na îi adori. Acei care îți transmit mesaje și te întreabă cum decurge proiectul sau conferința la care ai lucrat cam 4 luni. Acei care îți scriu să rămîi sweet, măcar că știi că nu ești așa. Oamenii care te încurajează, oameni pentru care contezi. Acei care te înțeleg dintr-o privire. Ap iaca eu am așa oameni. Păcat doar că îs puțini. Mă rog așa îi omul, mereu îi e puțin. Și da, îmi e puțin. Eu vreau să se înmulțească. :D

Am văzut undeva o imagine, cică D-zeu creează Pămîntul și pune acolo o picătură de oameni normali și cînd dă să adauge și oleacuț de cei mai nenormali, ap îi scapă din mîine și umplă așa Pămîntul de cei mai „levîe”. Ap iaca cîteodată chiar cred că așa și a fost. Există sigur de cei mai omenoși, care și vb, și înțeleg totul și parcă nici nu ai vrea să îi pierzi vreodată. În rest nu prea există oameni. Îi asculți și deodată îți apare toxicoză de aia ca la însărcinate. Și uite atunci înțelegi că mai bine să asculți muzica , decît oamenii.

Ele există! - Problemele. Mai există și conflictele. Mai sunt și alte chestii din astea mai rele, care tot mai mult te trag în negreața existenței. Și da, cînd ele bat la ușă și cică îți zic „noroc, la tine tot e bine? ap uite că am venit!”, păi devii ceva gen zombie man, zero emoții reflectate în ochi, zero sentimente din alea dulci aruncate peste oameni, nimic. Ap iaca, rămîi cu nimic, adica na rămîi cu ură, stres și chestii din alea rele. Unde ajungi cu ele? Cred că ar trebui să acceptăm ceea ce avem, să avem puteri să trecem peste; Undeva poate să ne băgăm piciorul în adîncul acelui bol de sentimente rele. Undeva poate să vrem doar să facem ce facem și să nu privim în urmă. Probabil, ar trebui să nu fim conduși (de probleme). Probabil ar trebui să fim conduși doar de dragostea noastră de viață.

Uite stai ca deobicei cu prietenii. Rîdeți, chefuiți, nu aveți treabă cu restul lumii. Mai iai peste picior chelnerul. Da te trezești cu invitații la ceai. WTF? Ap iaca așa chestii oarecum te fac să te simți alde fluture de noapte. Va să zică comportamentul ăsta stîrnește impresii că pot ieși la ceai? Ap iaca mii în cot de astea. Eu la ceai nu merg! Eu ascult muzică și beau ceai acasă!

Da, există oameni care nu sunt luați în serios! Da, ei se străduie să facă ceea ce le place la maxim, în același timp se comportă așa cum le place. Și  atunci sunt apreciați doar din puctul de vedere al comportamentului și nu a muncii depuse. Păcat de nervii care ăștia îi pierd pentru a fi apreciați și păcat de energia care ăștia o pierd pentru a fi clovnul companiei. Mă rog asta e imaginea care și-o creează și nu poți învinui pe nimeni înafară de dînșii. Și dacă nu se bucură, atunci apar întrebări gen „ce ai?” sau „ceva s-a întîmplat la tine?”. Ce să le răspunzi? „Totul e ok!” sau „Mă rog așa sunt, pur și simplu voi vedeți ce doriți să vedeți!”. Nu poți spune nici una, nici alta, pentru că mă rog ești prea puternic, așa îți pare. Și atunci pur și simplu taci. Taci pentru că ceea ce ai făcut timp de cîteva luni nu e apreciat sau ceea ce faci nu e apreciat, sau pur și simplu nu ești apreciat. Și în momentul dat te gîndești dacă ai sau nu, nevoie de toate astea. În general...

Așa-i întotdeauna. Stați mai mulți pentru că na azi e party, așa ziceți voi. Se găsește totuși cineva care uite parcă da e cu voi, dar totuși nu e acolo. Nu are nevoie de party-urile astea. Înțelege că oamenii din jur, de fapt sunt pur și simplu „les passants”  și probabil în cîteva zile, luni sau ani nici nu vă ve-ți aduce aminte de ei.  La ce bun atunci mai stăm acolo cu oamenii care sunt doar trecători, în acele locuri care la sigur nu sunt locurile voastre.  Noi oamenii suntem stranii, facem ceea ce nu dorim să facem, vorbim cu oamenii cu care nu prea avem dorință să vorbim, mergem acolo unde nu ne e treaba. Cică „tăț merg, merg și eu!”.  Probabil cineva din ăștia își caută locul lui undeva, gașca lui sau faptele pe care poate le-ar face. Mă rog, eu nu am să înțeleg aceasta niciodată.  Eu n-am să înțeleg de ce să pierzi timpul pentru cineva, atunci cînd ai alături oameni care contează. Eu n-am să înțeleg de ce să mergi undeva, atunci cînd ai ...

Azi am avut ocazia să vorbesc cu cineva despre dragoste și pentru prima dată acest cineva mi-a susținut ideea. Ce este dragostea pentru voi? Eu cred că dragostea e pur și simplu chimie, căreia i se alătură atașament. Însă aceasta nu durează prea mult. Chimia trece. Probabil atașamentul rămîne ceva timp. Noi oamenii suntem foarte stranii, creăm împrejurul termenului de „dragoste” mii de istorii, de fapt miliarde, zăhăroase. Cică uite asta e dragostea de aia adevărată. Am privit-o în ochi „șî vsio”, pînă aici o fost. Noi creăm iluzii împrejurul nostru, după care singuri le distrugem și suferim, și cică asta numim dragoste. Suntem proști.  Aș zice să acceptăm că există simpatie față de altcineva. Simpatia urmată de chimie ne face să fim cu cineva, atașamentul ne face să rămîne lîngă acel cineva.  Dragostea e doar o simplă formulă.  Nu vă complicați!

EA zicea NU. „Nu” la tot felul de acțiuni ce într-un fel sau altul atingeau emoțiile, relațiile, dragostea. EA zice nu dragostei și cred că mereu va zice „nu”.  Nu contează că se vede cu cineva, iese cu cineva. Nu contează că se simte bine cu cineva. Nu contează că în EA se trezește un o altă persoană, oricum va nega.  Va nega, pentru că doare. Va nega pentru că e prea atentă la circumstanțele care pot interveni.  Ce face dacă nu va mai simți nimic? Atunci o să trebuiască să rănească pe cel ce stă alături. În caz contrar va fi alături fără reciprocitate și asta va fi și mai dureros pentru el. Va fi mai dureros pentru că minciuna doare cel mai tare.  Va nega pentru că acest gen de responsabilitate nu este pentru dînsa. Responsabilitatea față de un EL e foarte mare. Adică, să-i fii mereu alături, să fii o parte din viața altcuiva. E greu, e mult prea greu.  Îi pare că o relație e oarecum o limită a libertății ei. Probabil, nu este adevărat. Însă ...

Cît îi trebuie unui om pentru a fi fericit? Fiecare decide singur. Ei îi plac diminețele singuratice. Diminețele care se încep după-amiază. Diminețele cînd tot ce îți trebuie e o cană de ceai verde. Bonus la ceai va fi o carte, și cartea va fi scrisă de Stephen King. De ce el? Pentru că anume el, anume King, e cel care a făcut-o să scrie. Sigur că nu a venit din Maine pentru dînsa, pur ți simplu are ea o conexiune cu lumea lui King. Dimineața e una din aia care se începe cu muzică, muzica care va rămîne pe fundal pe tot parcursul zilei. Dimineața cînd tot ce îți trebuie sunt o pereche de ciupici și îmbrăcămintea-sac care o poartă de obicei. Pentru ea nu există altceva în așa dimineți. Nu există oameni, nu există rețea în care ne pierdem 28 din 24. Nu există univers. Pentru că este doar ea și dimineața. Fiecare decide singur care dimineață deveni pentru el fericire.

„Nu te minți. Eu sunt o parte din tine, iar tu una din mine, dar noi nu suntem un întreg. Eu sunt neajunsul tău, iar tu - universul meu”. Da, prea zăhăros. Dar gîndurile astea sunt de fapt ceea ce nu permite oamenilor să fie împreună. Unul crede că nu-l merită pe celălalt, iar altul vede toată viața sa reflectată într-un om. Noi singuri ne complicăm viața. Ne creăm bariere, motive și argumente. Nu vorbesc doar de relații, deoarece cuvintele de mai sus sunt o oglindă a gîndirii omenești, de fapt.  Noi zicem că nu vom face ceva pentru că nu suntem competenți, dar de fapt pentru noi e cel mai important este să o facem. Atît în profesional, cît și în personal. Noi ne dorim pînă la durere în oase să luăm o oprtunitate, dar nu o luăm pentru că na „eu încî n-am crescut pînă la asta șî sînt alții care o fac mai bine”.  Asta se numește frică, asta e fobie. Una din cele mai răspîndite, de fapt. Șî cum facem? Da nișcum. Stăm și ne temem mai departe, așa e mai ușor....

Stai așa singur, asculți muzică. De fapt, asculți doar o piesă. Și obiceiu ăsta aiurea să asculți o piesă pînă la grețuri te scoate din sărite. Începi a te gîndi la fel de feluri. Și îți dai seama că, de fapt, nu te gîndești la nimic. Nimic - cred că e ceva mult prea vast și după ”nimic” se ascunde mult mai mult decît doar ”nimic”. Aici se ascund toate care nu le pronunți, nu vreai să le pronunți, nu vreai să le accepți. De ce? De ce noi nu acceptăm ceea ce e ascuns după ”nimic”? Păi și normal, noi jă suntem prea puternici ca să ne arătăm emoțiile sau dorințele, sau poate pasiunile. Mă rog, noi suntem din ăia cu mască puternică, iar după mască suntem simpli oameni, slabi de caracter cu un rîu de 77 de miliarde de km de lacrimi. Dar le ascundem, pentru că asta e putere. Puterea e să poți ascunde, așa zicem noi. Eu zic că puterea e să ieși din ”nimic”, să spui ce simți, să faci ce îți dorești, să stai față în făță cu pasiunile tale, să accepți slăbiciunile tale și să nu-ți fie ruș...

Uite ne înconjoară o sumedenie de oameni. Unii din ei sunt cei care îi placi și te plac, alții pe care nu-i placi și nu te plac și al treilea grup de care pur și simplu ți-i într-un loc. De obicei, anume acest al treilea grup e cel care caută să umble cel mai mult din urma ta, tinîndu-te de coadă. Ei sunt asemenea căpușelor, care se bagă sub piele și te sug cum pot.  Se bagă în relațiile tale cu altcineva, te pun în situații incomode. Drept exemplu: vii tu după o săptămînă de vacanță, întîlnești acei vreo doi oameni fără care nu poți trăi. Îi îmbrățișezi, vorbești cu ei. Și uite că vine momentul ”sugerii”, cică ”da di și nu m-ați chemat cu voi? nu vreți că eu să stau cu voi?”.  Și parcă ții incomod să zici ” Da f***o de ici!”, da nici să zici că e ok.  Cel mai ”pecealinîi” moment în istoriile astea cu ”sugătorii” e că atîta timp cît ei sunt alături, noi începem să ne comportăm la fel. Așa suntem noi oamenii, de mici repetăm și facem tot ceea ce vedem. Așa naștem...

Iaca există EI doi. Și ți-ar fi părînd că na ce poate exista între dînșii. De fapt pot și sunt multe, mai bine zis mulți. Pe lîngă toate între dînșii mai există și EI insuși. EA nu recunoaște și niciodată nu va recunoaște că simte ceva, EL - EL cred că e prea narcisist ca să facă ceva. EL o să caute altele, ălea de unica folosință. Pare rău să le numesc așa, dar pentru EL așa e. Și da au existat între EI doi istorii, însă au și rămas doar istorii. Acum EA, văzîndu-l, îl ia peste picior, rîde în același timp simte că încă o secundă a prezenței lui o va ameți și la nimic bun nu o va aduce. EL se străduie să nu o privească în ochi, pentru că e prea vizibil sentimentul lui. A fost deja un caz cînd ceilalți iau prins în acea legătură a privirilor. EL sta în fotoliu cu chitara și cînta ceva despre primul sărut, EA sta pe podea. Ambii se priveau adînc în ochi, nu cred că auzeau la moment macar ceva în jur. Era atît de încărcată atmosfera în acea cameră, încît EA nu a rezistat și a pleca...