Insomnia

 Azi trecea pe acolo pe unde treceau trenurile. Era aproape de 22.00. În mașină răsuna piesa lui Sting, acea piesă din filmul ei preferat. Mașina se umplea tot mai mult de fum, chiar și drumul se vedea mai rău din această cauză.      Azi se gândea la viitor. Se gândea la faptul că-l face prea mult pe taică-său să sufere. E vident că nu o face intenționat, dar o face. Se gândea la faptul că face mulți oameni să sufere și totuși o tot face. Evident că nu intenționat.  Probabil o face pentru că suferă și ea. Suferă în tăcere. Suferă, dar zâmbește. Se înervează, dar tace.  Probabil, cauza principală e că nimeni nu a învățat-o că emoțiile trebuiesc scoase din adânc. Nimeni nu a învățat-o să zică ce simtă, nimeni nu i-a zis că îi ok să spui ce te doare sau ce te bucură.  Ea niciodată nu a fost „samoucică” și cred că nici nu va deveni una ca asta.  Îi rămâne doar să tacă în continuare.

„A fost” e un verb la timpul trecut. E un verb care și-l repetă zi de zi. Îl repetă cu lacrimi în suflet, cu durere în ochi și cu urlete în inimă.  „A fost” e deja un mod de viață a ei. E chestia cu care s-a obișnuit. Nu mai caută timpul prezent, nu mai caută posibilitatea de a trăi cu un viitor comun cu altcineva. Pentru EA există acum doar EA, există doar prezentul ei și doar viața ei. Se scufundă în ceea ce are la moment, ignoră „a fost”-ul cu cât de mult poate să o facă.  Sunt zile în care este nevoită să privească în ochii trecutului. Îi privește. Zâmbește. Glumește. Dar... strigă, urlă, rupe părul din cap.  În fiecare zi acest decalaj de emoții diminuează. Probabil, o dată se va trezi și acesta nu va mai exista. Nu va mai trebui să ascundă realitatea după mască. Probabil, într-o zi o să poată să privească trecutul și cu zâmbet în privire să zică: „Nu cum tu? Îmi pare bine să te văd!” și faza e că într-adevăr o să-i pară bine, dar sufletul ei nu o va mai ...

Ziua bună se începe cu o piesă bună, o cană de ceai verde, un Marlboro în mâna stângă și volanul în dreapta. Și de fapt, nu mai trebuie nimic. Unica ce poate face ziua asta și mai bună e să vezi pe cineva pe care nicidecum nu te-ai fi așteptat să vezi. Și de parcă te-ar fi umplut mii de gânduri, mii de emoții. Dar... nu. Unica ce te umplea în acel moment sunt confuzii. Ce și de ce? Ce va fi? Și de ce ar trebui să fie? E acel moment când rămâi tu în fața gândurilor, rîmâi ca să te gândești ce să faci. Și parcă da acestea gânduri de la început ți-au făcut ziua una din cele mai bune în ultimile luni, însă după un moment îți dai seama că, de fapt, ai rămas iarăși în impas. Iarăși în față apare semnul STOP, și iarăși nuștii ce va fi în următoarele zile, săptămâni sau luni. Ce și cum se va schimba. Unde vei fi. Cum vei acționa. Cineva zicea că e Santa Barbara. Cineva avea dreptate.