„A fost”

„A fost” e un verb la timpul trecut. E un verb care și-l repetă zi de zi. Îl repetă cu lacrimi în suflet, cu durere în ochi și cu urlete în inimă. 

„A fost” e deja un mod de viață a ei. E chestia cu care s-a obișnuit. Nu mai caută timpul prezent, nu mai caută posibilitatea de a trăi cu un viitor comun cu altcineva.

Pentru EA există acum doar EA, există doar prezentul ei și doar viața ei. Se scufundă în ceea ce are la moment, ignoră „a fost”-ul cu cât de mult poate să o facă. 

Sunt zile în care este nevoită să privească în ochii trecutului. Îi privește. Zâmbește. Glumește. Dar... strigă, urlă, rupe părul din cap.

 În fiecare zi acest decalaj de emoții diminuează. Probabil, o dată se va trezi și acesta nu va mai exista. Nu va mai trebui să ascundă realitatea după mască. Probabil, într-o zi o să poată să privească trecutul și cu zâmbet în privire să zică: „Nu cum tu? Îmi pare bine să te văd!” și faza e că într-adevăr o să-i pară bine, dar sufletul ei nu o va mai trage în bezdna durerii. Probabil, timpul totuși lecuiește totul. Probabil, EA o să spere până la urmă că trecutul ei se va transforma în prezent. Prbabil, e o copilă care nu vrea să lase jucăriile sale. Probabil, e un lup singuratic. 

 Nu știe nimeni. Nu știe nici EA. 

Se știe doar că viața ei nu va fi niciodată NEinteresantă. Probabil, ea așa crede. Probabil. așa și este.