...

Urmează câtevă rînduri de jăluială. Blin, e destul de obositor pentru cei din jur să audă doar jăluieli, e destul de zaibitor și etc.

ÎNȚELEG...

Dar... cînd ești obosit de fiecare zi care vine, cînd încă nu ai reușit să deschizi bine ambii ochi dar deja urăști totul din jur cred că nu te interesează ce simt ceilalți.

.. cînd acei cîțiva oameni care îți erau aproape se îndepărtează, потому что хрен знает почему și cînd tu vezi ignorul lor activ - nu te mai interesează ce simt alții.

... cînd de fiecare dată cînd ți se promite că vei avea sărbătoare, tupo se ignoră/ se uită/ se хрен его знает что, atunci cam nu-ți pasă ce simt alții.

... cînd tot ce auzi de zi cu zi sunt doar „băi da tu te-ai îmbolnăvit? arați cam rău!”, atunci cam deloc nu îți pasă de oameni. SINCER.

Da, de acord, noi singuri ne creăm fiecare zi, da noi singuri suntem creatori și toate puterea e în mintea noastră și blah blah blah de genu dat. Dar dacă dai la o partee tăt bullshitul ăsta că tipo noi suntem ya figheyu și de maladțî, atunci rămîi așa într-un fel singur și cam ții pohui de ce cred și simt ce-i din jur. La un moment anumit începe să-ți pară rău de anumite decizii:

- de prietenii pierdute din cauza pauzelor îndelungate pentru că blya eu jă am de lucru, tre să merg acasă să fac mîncare/curat și vsio takoe; 

- de cărți necitite pentru că „Iauti ce film interesant!” și tu ești un fel de „wow sure! hai să privim” și tot filmul privești în telefon și cauți ocupații.

Da blin o să taci și nu o să zici nimic pentru că oamenii au obosit de jăluielile tale, pentru că they dont care. Și stai așa SINGUR în singurătatea ta imensă.

Alio, asta-i adevărul. Привыкай!