Și uite o apuca un dor.
Nu dor de oameni și nici dor de acțiuni. Întocmai că era un dor de inacțiune.
Și inacțiunea ar însemna să fie singură într-o cameră sau în locușorul ăla de la Asachi (unde nu a fost demultițor). Să stea acolo singură, țintită într-un punct cu un ceai verde în mînă, cu un Marlboro între degete. Așa ca înainte.
Dor să întîlnească acei actori de stradă, pe care îi văzuse pentru prima dată primăvara trecută, acei cu care a stat ore în șir ascultînd istorii despre război, dragoste. Dor să-l întîlnească pe bătrîorul de la Casa Presei, care mereu îi propunea un ceai și vorbe despre viață. Acela care mereu o întreabă cum facultatea, viața, sufletul.
Dor de prezența unor oameni. Anume de prezența oamenilor, de atmosfera care se creea atunci cînd ei erau prin preajmă. Putea să stea în tăcere ore și ore la rînd, doar să fie acești oameni cu atmosfera lor.
Dor de sunetul strunelor, de o voce răgușită și de spaniola aia senzuală. Aia spaniolă care o făcea să uite de timp și să meargă pe jos acasă pe la 2 de noapte, pentru că na nu mai era transport.
Dor de momentul cînd purta 2 pachete de țigări în geantă: Marlboro și Rich. Alături, era o roșcată care făcea același lucru doar cu Camel și Rich. Diminețile, stăteau pe scări vorbeau despre chestii alde prea vajnice și își aprindeau cîte una de aia în hîrtie cafenie. După aia deja treceau iarăși la țigările lor de toate zilele.
Dor de dimineți.
Dor de acel trecut, care de fapt nu e atît de trecut. De acel trecut care nu mai este prezent. Paradoxul e că trecutul poate rămîne prezent, însă ea oferă prea multă atenție acțiunilor, uitînd de acele „inacțiuni”(mă rog eu așa le numesc), lăsînd în urmă oameni, momente, amintiri.
Probabil, undeva pe linia vieții ei trecutul va rămîne în trecut, iar prezentul va cunoaște și el un spectru de inacțiuni din alea frumoase. Acum, însă...
Comentarii
Trimiteți un comentariu