... și nimic mai mult

Azi a fost o zi. O zi din alea cînd ești singur între oameni. 

Ziua cînd simți că nu vreai să fii singur, însă nu vreai să vezi pe nimeni alături.

Azi persista dorința de a dansa în ploie, dorința de a asculta cum un oarecare cîntă la chitară, dorința de a bea ceai și de a nu vorbi.

Așa zile sunt negre. Ele încep cu o dimineață frumoasă, plină de lene și filme nostalgice. Continuă cu o încărcare energizantă conform căreia devii peste măsură „gospodar”. Și se termină cu un „gata ies din casă”.

Ok, și ai ieșit. Mergi în troleu tăcută, privești în fereastră și asculți una și aceeași piesă de miliarde de ori. Ieși și mergi cu pați mărunți prin ploaie, și nu vreai ca aceasta să oprească. Ții oarecum în cot de ce e în jurul tău. 

Ții oarecum de mii de cupluri care se cuprind pentru a se încălzi, ții oarecum de tinerii cei care stau grămăjoară și cîntă, și rîd. Ții oarecum de tot.

Vreai liniște și un ceai tradițional pe scrînciob afară.