Paradis

E dimineață. Te trezește aroma unui americano și răsăritul. E calm. E prea calm împrejur. Și e acea zi în care nu vreai să deschizi dimineața laptop-ul, nu vreai să intri pe facebook sau intagram, nu vreai să pui dimineața piesele preferate. E ziua în care tot ce vreai e să beai la răsărit o cafea, să stai și să privești afară, și să fii calmă.
E ziua în care au dispărut fricile de oameni care strică vieți, au dispărut grijile universității, au dispărut telefoane, Net și oameni. E un fel de ce aș face dacă ar fi sfârșitul lumii. Aș vrea să fie anume așa. Un fel de „zatișie”, un fel de paradis în care nu-i nimic. O zi în care nu trebuie măști, nu trebuie să păstrezi taine care te taie pe dinăutru. Și ai fi oriunde, dar nu aici.
Probabil, este stupid, copilărește și naiv, dar tot fake-ul din jur omoară și în fiecare secunde te face să simți cum moare câte o parte de om din tine.

Vreau calm, vreau sinceritate, vreau să simt secunde, ci nu ani. Vreau „frumosul” și „plăcutul”.