Gruz time

Duș rece. O țigară aprinsă brusc și fumată destul de repede, din cîteva răsuflări. E miercuri, e data de 9, e mai.
Stai așa și te gîndești: ” Vreau eu oare să mai fiu aici? Poate las naibii totul? Las facultatea și toți oamenii de aici? Las orașul, las zgomotul de toate zilele, las această rutină. ”
Nu am nevoie de nimic, cel puțin azi. Azi e o zi în care sunt părăsită. părăsită de mine însumi.
Cel de care am nevoie e  la aproximativ 200 km, alții doi mai aproape însă nu mă ajuta cu nimic.

E și mai dureros cînd oamenii îți zic ceva gen ”băi, tu ești foarte puternică, de ce plîngi?”. Serios, eu pot plînge. Da mie mii rău. Da acum nu sunt oameni cu mine. Nu mă simt singură, pur și simplu simt că nu sunt la locul meu. Vreau să plec departe, așa ca să nu spun nimănui. Nici să-mi iau rămas bun. Pur și simplu să dispar. Aș vrea să nu-și aducă aminte nimeni. Însă nu pot... la moment, pot doar să ascult la maxim instrumental și să beau ceai. Whatever ce se întîmplă înăuntru, fac doar asta... Nu-i de ajuns, dar asta e...