„miu-miu-miu”

Vorbeam de multe ori de prieteni, de ce chidale sunt oamenii și cît de tare aceștea te gruzesc.
Cît de straniu nu ar fi, însă multe s-auschimbat îndecurs de aproape un an. Acuma înțeleg că nu fiecare om ce glumește și este sweet îți e prieten. Nu toți din cei cu care vorbești mai des, îți sunt sufletul pereche. Toate acestea „miu-miu-miu” sunt doar o iluzie a unor relații frumoase.
E altceva cînd ridici receptorul și auzi : „Da unde ții telefonul, animalo?” și după două secunde „Hai scoală, mami, că întîrzii la univer?”. E cu totul altceva cînd îți povestește despre un om și doar pronunțînd „mi-a scris ciuvaku” înțelegi despre cine îți vorbește.
E diferit. Totul e diferit.
Nu semănăm, deloc nu semănăm cu una. Eu urăsc dubstep-ul ei, ea se stresează cînd aude reggae-le meu. Eu nu scimb ghetele pe nimic, ea e adoptă a tocurilor înalte, rochiilor și tuturor chestiuțelor astea feminine. Iubește berea, eu nu beau (deja nu beau). Ea mereu caută relații, eu absorb pe deplin libertatea mea.
Cu alta semănăm foarte mult. Aceeași muzică, aceleași stări, aceleași visuri. Ambele căutăm refugiu undeva departe de lume, în singurătate. Căutăm timp pentru aranjarea gîndurilor, pentru a echilibra starea sufletului cu activitatea creierului.
Ce mă leagă de aceste două persoane?
Unu la mînă, doar ele nu se tem să-mi zică că sunt aiurea, atunci cînd sunt sau să-mi zică adevărul cît de dureros n-ar fi.
Doi la mînă, doar ele pot veni la o bucată de noapte de la un capăt de oraș la mine, pentru că mă simt rău.
Doar ele din jumătate de privire știu ce vreau să zic sau, alteori, nici nu trebuie să zic ceva - ele deja știu ce e.
În fine, eu nuștiu cum le-am găsit? Și dacă le-am găsit eu sau ele m-au găsit pe mine?
Ele sunt persoanele care mă acceptă așa cum sunt uneori rea, alteori isterică; de multe ori prea sentimentală și mult prea vorbăreață. Nu-mi vînează libertatea. Cred că aceasta și mai mult mă leagă de ele.

Doar ele...