Papa

M-a trezit în dimineața aceasta. Azi, dimineața a început la orele 10. Glasu-i era dulce, ca întotdeauna de fapt. Îmi zicea să mă trezesc ți să beau un ceai - așa cum îmi place doar mie. Glasul îi tremura pentru că mă implora să vin. Cu toate că îl auzeam din capătul celălalt a firului telefonic, puteam simți și tremurul vocii și lacrimile, pe care încerca să le ascundă.

M-a văzut ieri, de fapt. Am stat cîteva ore împreună, aducîndu-ne aminti de toate ce le-am făcut. Începînd de la bătăi cu ele, terminînd cu piersingurile care mi le făceam fără voie.

Rîdeam - rîdeam mult cu poftă. Înțelegeam ambii că nu putem acorda mult timp unul altuia. Eu pentru că aveam o întîlnire importantă și el , cît nu ar fi de straniu, pentru că tot avea o astfel de întîlnire. 

L-am văzut ieri și mii dor de fapt. Mi-i rușine să zic, dar mi-e dor anume de el și nu de casă. Dar, acest ”dar” paranoic și atotputernic mă urmărește, cum să-i zic că nu duc dorul casei? Cum să-i zic că nu vin pentru că nu vreau să văd împrejurimile alea? 

Sunt egoistă? Probabil, însă atîta timp cît sunt lîngă el în ambianța de acolo, îmi apare o repulsie față de tot. Inclusiv față de dînsul.  Nu vreau să existe aceasta, pentru că dragostea mea pentru el e enormă și atîta timp cît mă gîndesc rău de el sau sunt certată cu el ( sau chestii de gen), îmi vine să îmi dau 77 de milirde de palme. 

Mi-e dor, dar...